Arena Naţională
Care credeţi că ar fi performanţa sportivă a anului 2011, la români?
Întrebare la care un prieten pesimistoid ar răspunde: cea mai mare performanţă a românilor e că încă există. Şi cea mai mare disperantă e că nu se ştie cît. Dincolo de butadă, pentru mine rămîne Arena Naţională, cu toate imperfecţiunile şi furăciunile endemice clasice construcţiilor de pe la noi, unde după o cărămidă vine o altă cărămidă, de bani. Stadionul e neterminat, cu un acoperiş mofturos şi o factură înspăimîntătoare. Dar e. Te simţi altfel în el. Îl vezi altfel la televizor. Cînd i-am spus unui amic mai puţin avizat că urmăreşte un meci care se joacă în Bucureşti a rămas mască. Ceva nu cupla în capul lui. Imaginea era de orice capitală visată.
Am priceput atunci că s-a trecut un prag, chiar dacă s-a confirmat că „vămuiala“ pe bani publici ar trebui înscrisă în Constituţie, căci e unul dintre cele mai solide principii naţionale. Vom mormăi la infinit despre acest cilindru cu capac, dar el ne duce un pic mai aproape de spaţiul de la care ne revendicăm adesea fără argumente. Acum ne mai trebuie o sală polivalentă demnă de acest nume ca să nu ne mai ruşinăm cînd ne intră pe uşă sportul lumii. Sînt lucruri care rămîn, care se îndeasă în lada cu zestre, fără de care ne-ar veni greu să ne definim – aşa cum nimeni nu-şi imaginează casă fără o anume mobilă. Betonul acesta, alături de spade şi zîmbete mi-au făcut anul.
