Operaţiunea Vrăjitoarea
„Ghicitoarele au şantajat vedetele cu vrăjile lor!“ – a vuit toată presa de săptămîna trecută. „Ele îşi ameninţau victimele că dacă nu continuă să apeleze la practicile lor vor fi şi ele blestemate.“
Cum? Cam aşa:
„Oana: În acest moment eu am cheia, am totul (n.r. – de la maşina care rămăsese la vrăjitoare). Mîine la ora 9 pun contabila să-mi aducă toate actele.
Vanessa: Da, iubita. Şi dacă în cazul în care (? – neinteligibil) în noaptea de Sînziene, cînd sînt farmecele puternice, în cazul în care se amînă totul pînă luni, la apus de soare, mergem într-un loc unde nu ne vede nimeni, pentru că eu vreau în felul următor... Oana, mă auzi?
Oana: Te aud.
Vanessa: Că în momentul în care ai văzut că farmecele au ars...
Oana: Farmecele din maşină, zici tu.
Vanessa: Da, că farmecele au ars şi că nu mai are ce să te urmărească, ghinion, rău, talismanele pe care ţi le-a dat...
Oana: Păi, mi-a dat o piatră cu care am dormit sub pernă, că nu mi-a dat talismanele.
Vanessa V: Ăla tre’ să i-l duci oricum înapoi!
Oana: Da, mi-a zis femeia. Problema e următoarea: ea vrea să ardă maşina în această noapte, eu avînd doar cheia, restul de acte fiind gata mîine la nouă jumate, zece?“
Încîlcită poveste... Trecînd-o în revistă, ca să spun aşa, am însă cîteva nelămuriri. Să începem cu prezentarea ei seacă, oficială: „Marţi, poliţiştii au făcut 13 percheziţii, fiind vizate şapte persoane – trei femei şi patru bărbaţi – din Bucureşti şi din Chitila. Dintre cele trei femei, două sînt vrăjitoarele Vanessa şi Melissa“. Deci din 13 suspecţi rămînem cu două „vrăjitoare“. „Acestea afirmau că le ajutau să depăşească probleme, cereau la început sume mici şi obiecte de valoare mică, apoi sumele începeau să crească şi s-a ajuns chiar la autovehicule. Cînd victimele încercau să întrerupă orice legătură, femeile reţinute apelau la ameninţări şi şantaj“ – a declarat Cristian Ciocan, purtător de cuvînt în Poliţia Română. Deci de ce au fost săltate cu mascaţii – şi de ce era nevoie de mascaţi? Pentru vrăjitorie sau pentru şantaj? Pentru vrăjitorie ar fi cam greu, căci nu este „ilegală“. Pentru şantaj însă, da, este cu totul altceva, doar că în acest caz e nevoie de probe juridice. Judecătorii le-au dat însă drumul inculpatelor aproape instantaneu. Această mică distincţie (vrăjitorie sau şantaj) nu este lămurită de presă. În schimb, ni se oferă un comentariu care te face să-ţi pierzi capul: „Saudiţii nu le impozitează, le decapitează!“. Devine serios!...
În continuare, vrăjitoarele cu pricina ne sînt prezentate ca „aşa-zisele vrăjitoare“, care „păcăleau clienţii cu vrăji“. Mă întreb cum ar arăta atunci „adevăratele vrăjitoare“? Şi mai am o nedumerire: păi, dacă sînt „vrăjitoare“, ce altceva ar trebui să facă dacă nu „vrăji“? Mai mult, ni se spune şi oficial că „şantajul“ consta în ameninţarea că vrăjile o să se întoarcă împotriva clienţilor. Deci problema este că Vanessa şi Melissa nu erau vrăjitoare „pe bune“ şi nu făceau corect şi decent vrăjile? Nişte fake-uri, dom’le! – pare să ne sugereze presa.
Pe bune sau nu, vrăjitoarele cu pricina nu ar fi interesat pe nimeni dacă nu ar fi fost săltate cu mascaţi şi, mai ales, dacă nu s-ar fi răspîndit zvonul că în toată tărăşenia sînt implicate o groază de vedete. Dar oare chiar aşa să fie? Nici asta nu putem afla din presă. Astfel, de pildă, în Adevărul din 14 decembrie, pe prima pagină jurnaliştii anunţă că „În «agendele de lucru» ale vrăjitoarelor erau trecute şi personalităţi care nu călcaseră pe la ele, dar le sporeau notorietatea“. OK, se cheamă marketing. Doar că în articolul din interiorul ziarului apare întreaga listă a presupuşilor „clienţi“. Păi, au fost sau n-au fost? Şi dacă nu se ştie, nu cumva e o problemă de deontologie profesională în a băga, de-a valma, toate aceste vedete în gura lumii?
În sfîrşit, fondul problemei. „Vrăjitoria“ este mai veche decît „cea mai veche profesie din lume“ şi se face dintotdeauna „cu marfa clientului“. E o problemă de cerere şi ofertă – iar împricinatele s-au adaptat teribil la piaţa actuală! Au recurs chiar la cîteva trucuri de eclectism postmodern, inspirate de ici şi de colo – „ritualuri spectaculoase“, cum le-au numit jurnaliştii. Dar ar fi total neputincioase dacă nu ar exista cerere, dacă toată lumea le-ar rîde pur şi simplu în nas. Or, 41% dintre bucureşteni au declarat într-un sondaj de anul trecut că au fost la descîntat. 41% sînt cei care au declarat, care au recunoscut deci, dar am motive întemeiate să cred că mai sînt şi alţii care s-au jenat să recunoască acest fapt. Poate că acest lucru ar trebui să ne îngrijoreze, şi nu că, pe o piaţă liberă, s-au găsit imediat „antreprenori“ care să comercializeze cea mai rentabilă marfă din lume: prostia.
În concluzie: Ce s-a întîmplat în aceste zile în care toată ţara era cu ochii pe „vrăjitoare“? Nimic, pur şi simplu nimic! Şi atunci despre ce discutăm? Despre nimicuri...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
