"Chef pe cinste"
Răsfoirea rapidă a emisiunilor oferite de canalele noastre de televiziune în noaptea de revelion a reuşit să mă indispună. În rezumat, era vorba de monotonie, vulgaritate, lipsă de imaginaţie şi de haz, neprofesionalism, stereotipie verbală şi gestuală, efect ieftin, prost-gust. Nu zic: au fost şi mici excepţii, datorate cîtorva actori înzestraţi, a mai fost şi chermeza barocă a lui Dinescu (cu oarecari abuzuri de fanfară), au mai fost, pe postul naţional mai ales, cîţiva lăutari autentici. Dar în general spectacolul era cu atît mai deprimant, cu cît se străduia să fie mai distractiv.
„Baletul“ era, de regulă, de trei feluri, în funcţie de stilistica legănării şoldurilor: zvîcnitură spasmodică pentru zona „modernă“, unduire cleioasă pentru manele, şi bătută neaoşă, dreapta-stînga, pentru zona folclorică. Protagonistele acopereau, esteticeşte, un amplu registru, de la lucrătoarea clubului de noapte la gospodina tradiţională. Comentatorii constatau pretutindeni „chefuri pe cinste“, „distracţie la maxim“, „atmosferă super“. Filozofia nu lipsea: de la tema românului excepţional, deştept, frumos, vesel, dar neiubit de soartă, pînă la amploarea metafizică a aforismului despre scurtimea vieţii, despre irepetabilitatea ei („o viaţă are omul“) şi, în consecinţă, despre necesitatea băuturii vîrtoase, a drăgălăşeniei sprinţar-erotice şi a sîrbei asudate. Din cînd în cînd, în diferite pieţe publice din ţară, reporteri euforici înregistrau extazele, uşor etilizate, ale unor mase fericite să stea înghesuite, umăr la umăr, cu copii în cîrcă, sub controlul unor cîntăreţi autoritari („Hai, toată lumea, cîntaţi cu mine!“, „N-aud! Mai tare!“). Poporul, şcolit mai întîi, de Crăciun, prin discursul ubicuu şi edificat al misticului Puric (care povestea, între altele, cum l-a învăţat mama lui demnitatea, interzicîndu-i să plătească biletul de tramvai, pentru a-i sabota, astfel, pe comunişti...), poporul, zic, avea, în sfîrşit, dreptul să se destindă: să chiuie, să ţopăie, să se lăbărţeze, să se pupe! Vorba lui Nenea Iancu: „...se-ncinge un zaiafet nepomenit (...). Grătarele sfîrîie aruncînd în aer valuri de miros fierbinte şi gras (...). Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne, şi, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului şi interesele vitale ale societăţii. Ce veselie! ce avînt! ce entuziasm!...A! sînt sublime momentele cînd un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncîndu-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitînd trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfînta Libertate...“ Şi pentru înfruntarea voioasă a crizei! – am adăuga noi. La mare preţ au fost şi jocurile pe echipe: tineri contra bătrîni, băieţi contra fete, brunete contra blonde etc. De asemenea – jocurile ghicitoare: cum putem recunoaşte un ins mascat în aşa fel încît să nu poată fi recunoscut.
Tristul (totuşi) telespectator se întreabă: de ce arată totul atît de prost? Răspunsul amicului Cosaşu nu mă satisface: ne lipseşte cenzura lui Ceauşescu (v. „Rezistenţa inculturii“, în Dilema veche, nr. 410, 22 decembrie 2011). Pe vremea lui (oribilă desigur!), nu vedeam la televizor „crime, cadavre, mahalagii, mitocance, prostituţie“. Ceea ce se „populariza“ era „o lume fără de urît, fără injurii, fără sinucideri şi incendii, da, fără violenţă“. Pe scurt, „vulgaritatea era cenzurată“. „Parol?“ – îmi vine să spun admirabilului meu amic. „Ce-ş’ copil?“ Dar cum de prin Germania, Austria, Polonia şi Franţa vulgaritatea televizată e ţinută în frîu? Cum de se descurcă ei fără „cenzura lui Ceauşescu“? E drept, la televizor nu vedeam, mai ales în ultimii ani ai dictaturii, decît doi mitocani cu anturajul lor strict. E drept, nu se „populariza“ cazul Râmaru, sau cazul Babu Ursu, sau cazul Babeş. Dar nu pentru că erau iubite stilul, „cinstea, omenia şi pudoarea“, ci pentru că noi nu popularizam decît „realizări“. Nu se dădeau la televizor nici cozi, nici biserici şi sate dărîmate, nici disidenţi (cîţi erau...). Prostituţia (ideologică) era doctrină de stat. Nici crimele din China, URSS, Cuba şi Cambodgia nu se dădeau la televizor. Apropo: nici naziştii – băieţi la fel de „fini“ – nu prea cultivau cultura „decadentă“, arta „degenerată“. „Valorile“ lor erau Bach şi Mozart, romanticii germani, carevasăzică „o lume fără de urît“. Nici în puşcării, dragă Relule, nu se difuzează filme porno şi imagini horror. Admiţi că era vorba de o morală „ipocrită“, dar pui mai mult preţ pe ea decît pe imoralitatea de azi. OK! Dar, dacă mă întrebi, cauzele vulgarităţii de pe ecranele noastre sînt altele: un învăţămînt în derivă, tone de emisiuni construite pe incultură, agramatism şi proastă-creştere, sacrificarea profesionalismului de dragul rating-ului, o lege a audiovizualului prost alcătuită, un CNA flasc, o înţelegere bezmetică a libertăţii de exprimare, o dezvoltare inflaţionară a prostului-gust etc. Iar pentru a rectifica ce e de rectificat, recursul la „cenzura lui Ceauşescu“ e, crede-mă, Relule, o idee pripită.
P.S. De cînd am văzut, „totuşi“, cum s-au distrat englezii pe străzile Londrei, m-am mai împăcat cu bieţii de noi. Uneori, veacul e mai bolnav decît „bravul şi încercatul“ nostru popor.
