Cînd mîna invizibilă devine pumn

„Mîna invizibilă“ produce un fel de fascinaţie respectuoasă pentru mulţi dintre susţinătorii capitalismului şi stîrneşte o nervozitate contestatară celor cu sensibilităţi socialiste. Sensul expresiei este acela că piaţa deţine o misterioasă capacitate regulatoare, care distribuie cît se poate de echilibrat oferta de bunuri şi servicii către cei care au nevoie, distribuindu-se, astfel, bunăstarea, deopotrivă spre producător şi consumator. În vulgata economică se spune că expresia aceasta îi aparţine lui Adam Smith, dar toţi cei care au mai deschis cîte o carte ştiu că marele iluminist scoţian a folosit relativ rar expresia „invisible hand“ (pare-se că de trei ori în toată opera sa) şi niciodată în acest sens. Exegeţii atenţi ai operei sale ne spun că ceea ce nouă ne pare acum un concept puternic, clasicizat, fundamental pentru explicarea mecanismului pieţei, nu apare ca atare nicăieri în opera lui Smith, deşi capacitatea pieţei de a distribui bunăstare era evidentă şi pentru el. În timp, „mîna invizibilă“ a ajuns să explice fel de fel de lucruri şi apare, mai degrabă, ca o probă a ignoranţei noastre decît a înţelegerii profunde a fenomenelor. Nu e de neglijat că însuşi Adam Smith, într-o lucrare care nu are nimic de-a face cu economia, se referă pentru prima dată la „mîna invizibilă“ exact în acest sens, de probă a ignoranţei: cînd nu putem explica ceva, punem totul pe seama „mîinii invizibile“.

Şi totuşi, „mîna invizibilă“ explică ceva. Mai întîi, caracterul obiectiv al acestei trăsături distributive a pieţei. E de-ajuns ca piaţa să fie liberă pentru ca cererea şi oferta să se întîlnească exact în măsura în care producătorul face un oarecare profit iar consumatorul îşi satisface o nevoie. Apoi, „mîna invizibilă“ avertizează că piaţa este un cumul de forţe legice cu potenţial de stihie, care se impun dincolo şi, dacă sînt forţate, chiar împotriva voinţa actorilor economici ori a regulatorilor pieţei. Mai precis, ideea de „mînă invizibilă“ îi avertizează în permanenţă şi pe cei care participă la piaţă (producători şi consumatori), dar şi pe cei care-şi asumă obligaţia organizării pieţei (guverne) că economia are legile ei naturale, obiective, care se cer respectate. Încălcarea lor duce la episoade de dezordine şi nelinişte, iar efortul pe care îl vom face mai apoi pentru a reveni în matricea legilor încălcate va fi mult mai mare decît acela de a ne menţine, de la început, în cadrul lor. Revenind în metaforă, dacă te împotriveşti mîinii invizibile, ea devine pumn. Recitesc chiar acum acest ultim pasaj al textului meu şi mă jenez aproape de platitudinea sa. Tot ceea ce am spus în acest ultim alineat se ştie bine, face unanimitate şi s-a tot repetat pînă la saţietate. Dar, mă întreb, dacă e aşa, dacă ştim atît de bine aceste lucruri încît ne plictisim imediat cu ochii în tavan cînd le auzim iar şi iar, de ce facem exact invers? Natura umană e cel puţin la fel de provocatoare precum natura misterioasă a „mîinii invizibile“...

După cîte se vede, Uniunea noastră Europeană încearcă să-şi disciplineze finanţele, cam răvăşite de visul adolescentin al prosperităţii fără muncă. Cum de am ajuns să trăim acest vis e o altă poveste. Poate, odată, va trebui să reflectăm lucid asupra slăbiciunilor noastre care ne fac să credem lucruri împotriva a tot ceea ce ştim, căci dintr-o slăbiciune sufletească vine şi iluzia otrăvitoare că există o cale de a te bucura de minunăţiile vieţii fără a face nimic pentru ele. Pactul asupra căruia au căzut de acord 26 de membri ai UE este, în cele din urmă, o recunoaştere a faptului că „mîna invizibilă“ e mai puternică decît oricare dintre liderii politici ai lumii. Şi că, ignorată fiind, se impune cu forţa pumnului.

La Bruxelles, liderii europeni au decis să-şi limiteze deficitele (cel structural să fie de maximum 0,5% din PIB şi cel bugetar să fie de maximum 3% din PIB), să înscrie aceste reguli în legile constituţionale ale celor 26 (asta pentru că opoziţia britanică a dus la imposibilitatea unui tratat al UE), sancţiuni imediate pentru orice ţară care depăşeşte limitele de deficit (urmează ca pînă în martie să se stabilească exact ce anume sancţiuni se vor aplica), dar şi generoase contribuţii către Mecanismul European de Stabilitate (care trebuie să ajungă la 500 de miliarde de euro) şi către Fondul Monetar Internaţional, către care europenii trebuie să contribuie cu 200 de miliarde de euro. Dacă parcurgem această listă a măsurilor decise la nivelul UE, vedem o consolidare a austerităţii şi a încrederii în formulele instituţionale internaţionale de sprijin a economiilor aflate în criză. Subliniez acest al doilea aspect, trecut cu vederea de comentatori, din cîte observ. Pe lîngă austeritatea generată de limitarea drastică a deficitelor, UE merge pe mîna FMI, dar şi a viitorului MES, adică pe o anumită, particulară, viziune asupra capitalismului care, din punctul meu de vedere, e cam contradictorie. Esenţa MES îmi pare a fi de natură keynesiană, în vreme ce FMI mi-a părut mereu mai aproape de Hayek prin tot ceea ce a făcut în ultimele două-trei decenii. Dar poate mă înşel eu sau poate exact asta este istoria capitalismului: cînd timpul lui Keynes, cînd timpul lui Hayek, fără să se excludă radical unul pe celălalt.

Întrebarea cea mare, însă, este: Poate duce simpla disciplinare bugetară la relansare economică? Răspunsul îl vom afla peste cel puţin doi ani. Pînă atunci, răbdare. Şi, desigur, alegeri.