Cu sau fără euro

S-au împlinit 10 ani de la adoptarea monedei euro. A intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2002. Dar mai nimeni nu se gîndeşte, azi, la vreo aniversare. Ar fi ridicol: tot felul de rapoarte şi analize ale unor bănci ori ale unor experţi prevestesc decesul monedei unice, iar statele din zona euro sînt înglodate în datorii. În Courrier International, Wolfgang Luef observă precaritatea intenţiilor aniversare: „Banca Centrală Europeană (BCE), cea mai înaltă instituţie monetară a Europei, plănuieşte o zi a porţilor deschise în trimestrul doi al anului 2012, un eurocros pentru elevi de pe 1 ianuarie pînă pe 31 martie. O monedă comemorativă şi filmuleţe au fost postate pe site-ul BCE. Documentarele conţin informaţii despre securizarea bancnotelor împotriva falsificării şi producţia de monede“. Un eurocros şi cîteva filmuleţe? Cam jenant! Dar, pe de altă parte, cum să marchezi festiv o monedă despre al cărei viitor – de fapt – nimeni nu poate spune nimic clar?

Şi totuşi, la începuturile sale, moneda unică europeană a fost primită cu sentimente mai degrabă pozitive. În Germania s-a bombănit ceva mai mult – pentru că marca era o monedă puternică şi sigură –, dar la puţin timp după adoptarea euro sondajele arătau că şi nemţii s-au împăcat cu ideea. Mai ales cînd – mari călători în străinătate fiind – au constatat că vacanţele în alte ţări europene sînt mai simple: aceeaşi monedă, calcule mai uşor de făcut, preţuri mai uşor de comparat, plus economisirea comisionului cuvenit băncilor sau caselor de schimb valutar la schimbarea banilor. În alte ţări însă a existat chiar un euro-entuziasm. În Italia, de pildă, după ce guvernul şi Banca D’Italia se străduiseră binişor să dreagă conturile publice pentru a se încadra în criteriile de convergenţă de la Maastricht, cetăţenii erau mai degrabă mulţumiţi: vechea liră – slăbuţă, „căzută“ la bursă în urma unor speculaţii cărora nu le-a putut face faţă – a rămas obiect de nostalgie. Iar în noaptea de Revelion lumea a ieşit în stradă şi a golit bancomatele să vadă noua monedă. Sigur, peste cîteva luni, cînd cam tot ce costa o mie de lire (o cafea, o legătură de pătrunjel) a ajuns să coste un euro (conform ratei de schimb stabilite, 1 euro = 1964 de lire), lumea s-a mai bosumflat. Ba chiar au fost trimişi în pieţe – de ochii lumii, evident – carabinierii, să supravegheze „creşterea nejustificată a preţurilor“. De fapt, era justificată: cum naiba să vinzi cafeaua şi legătura de pătrunjel cu 0,55 euro doar de dragul cursului oficial? E mai uşor de calculat pornind de la unitatea de bază: înainte fusese mia de lire, acum devenise 1 euro. În locuri mai pragmatice şi mai socotite – precum Finlanda – introducerea monedei euro a creat un disconfort de detaliu. Obişnuiţi să dea/primească restul, finlandezii s-au trezit incomodaţi de moneda de 1 eurocent. Întrucît multe preţuri (of, marketingul şi ale lui...) se termină în „99“, vînzătorii şi cumpărătorii s-au trezit brusc legaţi de acelaşi inconvenient: manevrau cantităţi enorme de bănuţi fără valoare. Drept pentru care s-a cerut eliminarea monedei de 1 cent din circulaţie şi alcătuirea preţurilor din 5 în 5 cenţi, astfel încît clienţii să nu-şi mai îngreuneze portofelele cu metal, iar negustorii să nu mai rămînă în criză de „mărunţiş“.

Dincolo de asemenea chestiuni anecdotice, au existat şi cîteva lucruri serioase care, în primii ani, au ajutat la impunerea monedei euro în psihologia cetăţenilor. La un moment dat a venit vestea că terţe ţări – China, Japonia, unele ţări arabe bogate – îşi fac rezerve în euro, ceea ce confirma atractivitatea monedei. Poftiţi, cetăţeni europeni, de luaţi încredere! Şi apoi, cursul faţă de dolar: după diverse variaţiuni şi după ce la un moment dat părea să se învîrtă pe lîngă raportul de „1 la 1“, un euro a ajuns să „facă“ un dolar şi douăzeci-treizeci de cenţi. Sigur, economico-financiar lucrurile sînt mai complicate decît aritmetica simplă, dar psihologic, ideea că pentru moneda „ta“ americanii trebuie să plătească mai mult de un dolar (după decenii de dominaţie a dolarului) are un efect demn de luat în seamă. Una peste alta, în viaţa de toate zilele, majoritatea cetăţenilor s-a obişnuit cu noua monedă, iar avantajele păreau să conteze, pînă la un moment dat, mai mult decît dezavantajele.

Dar toate acestea se întîmplau pe vremea cînd în Europa era creştere economică, iar Uniunea se extindea cu optimism spre est. Acum, cînd lucrurile merg rău şi cînd trebuie găsit un vinovat, moneda unică e la îndemînă. S-a mai încercat „culpabilizarea“ ei, din motive electorale naţionale: în ultima campanie, Silvio Berlusconi le-a propus italienilor renunţarea la euro şi revenirea la vechea liră, exploatînd emoţional nostalgiile oamenilor nu faţă de o monedă slabă şi care s-a tot devalorizat, ci faţă de tinereţea lor. S-ar părea că a adunat oarecare voturi pe chestia asta. Iar de cînd cu criza din Grecia (şi nu numai), prin mintea multor germani a încolţit rapid „soluţia“: ieşirea Germaniei din zona euro. După care ideea s-a extins: unii spun că întoarcerea la monedele naţionale ar fi o soluţie, alţii spun că ar fi o nenorocire, alţii spun că se poate, dar costă mai mult decît salvarea monedei euro. Nu-i pun la socoteală pe vitejii de după război care decretează că „era de la sine înţeles“ că euro trebuie să moară, pentru că „e o construcţie artificială“. Şi Uniunea Europeană e o „construcţie artificială“. Şi Statele Unite ale Americii tot aşa – nu s-au născut „de la mama natură“. Deci, passons...

Las pe seama economiştilor şi finanţiştilor destinul monedei unice europene (deşi soarta ei, de fapt, depinde mai mult de politicieni...). Închei cu o dilemă simplă – rămînînd să mai discutăm al’dat’... Moneda euro are – ca şi monedele naţionale – un puternic caracter simbolic şi contribuie la alcătuirea unei identităţi. În materie de „identitate europeană“, a făcut şi ea ce a putut (dar nu poate construi singură o asemenea identitate). Eventuala ei dispariţie nu e doar o chestiune de socoteli economico-financiare, ci afectează însăşi ideea de „casă comună europeană“. Cei care bombăne acum că moneda euro le-a făcut şi le-a dres vor bombăni şi mai tare cînd (eventual) revenirea la „glorioasele“ monede naţionale nu le va face viaţa mai bună. Deci?...