Nici un fel de discriminare

Într-o dimineaţă devreme, în biroul în care lucram au intrat brusc nişte indivizi necunoscuţi. Doi bărbaţi negri şi o femeie, tot negresă. Eu lucram la calculator, fiind de serviciu; ora ştirilor la BBC se apropia. M-am ridicat în picioare neştiind prea bine ce să fac. Oamenii mi-au explicat că sînt de la curăţenie. „OK“, am zis şi m-am aşezat la loc să-mi continui treaba. Între timp i-am mai observat însă cu coada ochiului. Purtau costumaţia standard a oamenilor de serviciu, ei – pantaloni negri şi cămăşi bleu deschis, ea – o rochie scurtă, bleu în carouri, cu un şorţuleţ alb. Am remarcat că fiecare îşi avea atribuţiile sale bine definite. Femeia ştergea praful, unul dintre bărbaţi dădea cu aspiratorul iar celălalt spăla geamurile în interior. (În Anglia, geamurile se deschid de regulă spre exterior, aşa încît nu le poţi spăla şi pe dinafară, mai ales la etaj, iar cineva mi-a explicat că acest sistem ar fi fost impus în vremuri de demult, pentru ca oamenii să fie nevoiţi să apeleze la firme specializate în spălatul geamurilor, care folosesc schele sau alpinişti industriali.) 

Echipa de curăţenie lucra aşa de organizat, încît aveai impresia că participă la cine ştie ce competiţie televizată. În mai puţin de zece minute, oamenii au ieşit pe uşă în şir indian, lăsînd în urmă miros de odorizant de cameră. Mi-am reluat concentrarea, continuînd să lucrez de zor. După nici zece minute, în încăpere au intrat alţi doi indivizi negri, aceeaşi ţinută, care m-au salutat politicos. Aveau în mînă spray-uri şi lavete. Mirat, i-am întrebat care-i problema. „Facem curăţenie“, au răspuns. „Păi, au mai fost unii chiar acum cîteva minute.“ „Noi sîntem cu computerele“, au zis. Unul a început să şteargă monitoarele şi ecranele cu substanţe speciale, celălalt se ocupa de periatul şi bibilitul tastaturilor. Gesturile le erau perfecte şi standardizate. Nu pierdeau nici o secundă şi nici un dram de energie în plus faţă de cît era necesar. Au ieşit ordonat, ca şi primii, lăsînd în urmă miros de alcooluri fructate. Birourile şi monitoarele luceau.

Mi-am continuat lucrul cu şi mai mult zel. Numai că, după alte cîteva minute, au intrat un bărbat şi o femeie cu o figură severă, costumaţi un pic diferit şi de data asta albi. Deranjat, am făcut ochii mari, gata să încep să protestez. „Controlăm curăţenia“ mi-a spus femeia, transformîndu-şi preţ de o secundă încruntarea profesională într-un uşor zîmbet, în timp ce bărbatul dădea cu degetul peste partea ieşită în afară a pragului de sus al uşii ca să vadă dacă nu cumva e praf pe acolo. Au mai verificat cîteva „repere“ ale curăţeniei şi au ieşit cu paşi mărunţi. Am rămas să cuget în linişte la ceea ce văzusem. M-am amuzat amintindu-mi că prin birourile somptuoasei clădiri din King’s Street, curăţate într-un mod atît de profesional şi controlat, seara se auzeau tropăituri şi ronţăieli de şoricei. M-am gîndit apoi la toate e-mail-urile primite în timp şi la training-urile în care se pomeneau mereu strictele reguli profesionale şi în care eram avertizaţi să nu cumva să folosim formule ofensatoare sau discriminatorii, să nu menţionăm rasa sau culoarea pielii unui om într-o relatare de presă, cu excepţia cazurilor în care o astfel de informaţie are relevanţă.

Faptul că oamenii de la curăţenie pe care-i văzusem erau „de culoare“ – aşa cum se spunea odată – iar inspectorii erau albi, în mod evident nu era o discriminare din partea administraţiei. Era vorba doar de o realitate cît se poate de obiectivă. 

Dar tot atunci mi-a venit în minte şi istorisirea unui coleg român, mai în vîrstă, care a prins la BBC momentele de după căderea comunismului din Estul Europei. Atunci, la o mare şedinţă la Londra, cu un mare şef britanic, cineva a întrebat ce strategie se va adopta în recrutarea de personal din ţările proaspăt eliberate, mai ales că acolo urmau să fie deschise noi birouri. Cum se va proceda în cazul în care foşti nomenclaturişti, foşti membri ai instituţiilor represive sau alte categorii de indivizi compromişi în comunism vor dori să se angajeze (se pare că deja începuse să se profileze un astfel de fenomen). Britanicul a spus atunci extrem de răspicat că nu se poate face nici un fel de discriminare pe motive politice. Indivizii competenţi, care vor cîştiga concursurile de angajare, nu vor putea fi împiedicaţi să se angajeze, indiferent de trecutul lor politic, atîta vreme cît împotriva lor nu există sentinţe legale. Est-europenii care lucrau mai de mult acolo au realizat pericolul. Colegul meu povestea cum, după şedinţă, l-a abordat pe directorul britanic, spunîndu-i că o astfel de deschidere a porţilor pentru toată lumea ar putea fi de-a dreptul dezastruoasă şi că ar fi foarte grav să nu existe nici un fel de interdicţie. Directorul l-a luat de braţ şi a exclamat: „Hai, domnule, dar e de la sine înţeles că va fi o asemenea interdicţie“. Dincolo de alb şi negru, lumea are infinite nuanţe.