Budistul american, regele şi bufonul său consilier

Pe atunci, lumea nu era în criză. Sau, poate, era – caz în care se afla într-o altă criză, nu cea de-acum. Pe atunci, bursele mergeau numai în sus, imobiliarele te făceau milionar într-un an, iar dotcomurile – multimilionar în şase luni. În fiecare zi, America trepida sub zodia marilor succese şi se lăsa, în fiecare seară, mîngîiată de acordurile jazzy ale saxofonului fermecătorului preşedinte Bill Clinton. Ce vremuri!

Jesse Dean Orloff se mutase din Carolina de Sud, unde se născuse şi crescuse, în California. Era, febril, în căutarea marii şanse. Simţea că locul său e în lumea finanţelor. A ajuns relativ uşor broker pentru o companie din San Francisco şi, de aici, imersat în cifre şi conturi şi dobînzi şi achiziţii, vîna marea lui şansă. Avea 40 de ani, o soţie simpatică care îl iubea sincer, un băieţel voinic de mai mare dragul şi alte două fetiţe înfiate din India. Jesse Dean avea, orice s-ar spune, un suflet bun şi o părere luminoasă despre sine. În tinereţe devenise budist şi aşa a rămas. În fine, vorba vine budist – practica budismul aşa cum se practică în America. Livra, de cîte ori avea ocazia, citate din Buddha sau din alţi iluminaţi vestiţi, pe care le aflase din cărţi cu pagini lucioase şi intens colorate, avea grijă să-şi menţină cele şapte chakre în bună stare de funcţionare tot timpul, mînca doar ceea ce îi aducea un plus de energie vie, colecţiona obiecte şi amulete spiritualizate cît mai originale şi mergea adesea la un templu, nu departe de noua lui locuinţă. În casa californiană în care se mutase modificase livingul şi bucătăria, astfel încît să arate cît mai budist cu putinţă. Simţea că are destin! Ştia despre sine că este o natură senină (ceea ce e adevărat), că este naiv şi entuziast (şi asta e adevărat, iar în cazul lui faptul că se născuse pe 1 aprilie chiar avea consecinţe), că are un drum special în viaţă (asta se va vedea).

Într-o dimineaţă, listînd conturi la birou, i-a atras atenţia unul anume. Nu era mare, dar nici mic: 21 de milioane de dolari. Părea a fi deţinut de un anume Bonga şi avea o dobîndă interesantă, dar nu era deloc implicat în operaţiuni de bursă, de investiţii sau altele asemenea. A pus mîna pe telefon şi a sunat, remarcînd prefixul bizar. Nu ştiu bine ce zic budiştii despre coincidenţe şi întîmplări, dar acest telefon dat de Jesse Dean Orloff, în acea dimineaţă a anului 1995, nu a rămas doar un simplu gest profesional. J.D. Orloff tocmai telefonase destinului său. A aflat, astfel, că Bonga nu e un om, ci o ţară. Un regat polinezian care cuprinde 171 de insule, dintre care cam 100 sînt locuite de mîndri cetăţeni ai regatului. În jur de 100.000 de suflete, cu totul. Arhipelagul e numit şi „Insulele Prieteniei“, pentru că sosirea faimosului navigator James Cook în 1773 a fost întîmpinată cu atîta prietenie şi deschidere de către băştinaşi, încît a rămas în analele expediţiilor britanice chiar sub acest nume: expediţia prieteniei. Regatul fusese descoperit de europeni cam cu un secol înainte de sosirea lui Cook – olandezii fuseseră primii creştini care ajunseseră în această puzderie de insule, aflate în inima vastului Pacific, între Hawaii şi Noua Zeelandă – ceva mai aproape, totuşi, de Noua Zeelandă. Miraculos aproape, Bonga a fost singurul stat polinezian care nu a fost niciodată colonizat în adevăratul sens al cuvîntului şi a rămas, în consecinţă, singura monarhie băştinaşă din regiune. De ce? – poate or avea istoricii răspunsurile lor, dar pentru Jesse Dean era clar: zeii au vrut să păstreze Bonga departe de mizeriile istoriei. Toate aceste amănunte, pe care Jesse Dean le-a aflat la acel telefon cu cineva din guvernul bonghez (cred că aşa se spune), dar şi în zilele următoare, cînd a început să cerceteze serios ce e cu această ţară, l-au fascinant pe budistul american. Părea că a găsit o ţară care, ca personaj colectiv, era cam ca el. Sigur, nu erau budişti – credinţele bonghezilor sînt cu totul altele –, dar fondul bun, inocent, solar, palpita vizibil şi impresionant în tot ce afla despre micul regat Bonga. Cei 21 de milioane de dolari din contul găsit de Jesse Dean în San Francisco erau singurii bani ai ţării. Averea naţională, toată! Nu a trecut mult şi Jesse Dean a aterizat la Buku’talofa, mîndra capitală a regatului. O zi s-a plimbat, a doua zi a vorbit cu fiecare dintre cei şapte membrii ai guvernului şi a treia zi a intrat la rege. Majestatea Sa Baufa’ahau Mupou al IV-lea domnea din 1965 fără mari probleme, iar palatul său era, de fapt, o vilă cu aer colonial în mijlocul unei curţi largi, cu gazon, arbori extravaganţi şi animale prietenoase. Regele era un om înalt (măsura aproape 2 m), solid, pasionat de sport şi binedispus. Cînd rîdea, se zgîlţîiau geamurile. Şi rîdea destul de des. Jesse Dean a aflat că, în aceeaşi zi, Majestatea Sa fusese vizitat de reprezentanţii Meryl Lynch, cu propunerea de preluare a gestiunii fondului financiar al regatului. Asta l-a mobilizat mai mult. A vorbit abundent cu regele, a fost convingător şi onest, s-au înţeles şi s-au plăcut. A vorbit mult şi pasionat despre viitor, despre banii pe care îi poate face din administrarea micii averi a regatului, despre prosperitatea şi fericirea bonghezilor, despre cît de rele sînt marile companii ca Meryl Lynch şi cît de buni sînt micii independenţi, ca el. Regele a rîs şi s-a înseninat. Numirea lui Jesse Dean drept consilier financiar al regatului nu a întîrziat mult. Unde mai pui că insulele i-au plăcut la nebunie lui Jesse Dean! A scris chiar cîteva poezii în care a cîntat frumuseţile de vis ale arhipelagului, iar singurul ziar local, total devotat regelui, a fost onorat să i le publice. Cînd a aflat că Jesse Dean e născut chiar pe 1 aprilie, regele a fost de-a dreptul încîntat. Fără vreun motiv special, ziua de 1 aprilie, ziua farselor în toată lumea, îl atrăgea pe rege în mod deosebit. Să aibă un consilier financiar născut pe 1 aprilie era, pentru rege, ceva cu totul deosebit. După ce s-au mai văzut de cîteva ori şi s-au simţit foarte bine împreună, prin 1997, Jesse Dean a fost numit bufon al regelui. Nu ştia mare lucru despre această funcţie, dar o luase ca atare, simţind-o ca pe un gest de simpatie, încredere şi prietenie care nu se poate refuza decît cu preţul ruperii relaţiei. Fapt este că, din cîte a cercetat, nu exista nici un alt caz în care un monarh să fi numit aceeaşi persoană şi consilier financiar, şi bufon. Nu a reflectat prea mult asupra acestei ciudăţenii – nu s-a simţit deloc jenat, ci, dimpotrivă, a luat-o ca pe o veritabilă declaraţie de prietenie din partea regelui. Şi nu greşea, chiar aşa era: Majestatea Sa Baufa’ahau Mupou al IV-lea ţinea sincer la el.
Dar banii sînt, cum se spune, ochiul dracului. Cum a clipit necuratul şi a întinat frumoasa prietenie dintre rege şi bufonul său financiar/consilierul său întru bună dispoziţie, săptămîna viitoare.