Un tigru era cît pe-aici să bîntuie, zilele trecute, prin Sibiu. Un superb reprezentant al junglei într-o fermecătoare cetate medievală. E drept, n-ar fi fost exclus ca, în urma acestei impresionante împrejurări, cîţiva sibieni să fie mîncaţi de tigru. Dar, în definitiv, ar fi fost un episod sublim (chiar dacă dur), din marea carte a armoniei planetare. E oare de preferat să mori călcat de maşină? Sau să faci infarct cînd fotbaliştii tăi preferaţi au pierdut un meci? Nu. A fi mîncat de un tigru „fără apărare“ e un privilegiu aproape creştinesc. Intri în galeria marilor martiri ai credinţei, daţi leilor de obtuzitatea unor suverani păgîni.

Acum, serios vorbind, e grav că un îngrijitor de grădină zoologică uită să încuie poarta cuştii cu tigri. E o neglijenţă iresponsabilă, pentru care avem tot dreptul să cerem socoteală. Poate că nici veterinarul care trebuia să administreze un glonţ tranchilizant, în grumazul fiarei, n-a fost tocmai profesionist. O fi greşit dozajul, momentul şi locul „injecţiei“. Dar opinia publică a fost indignată mai ales de bestialitatea celui care, atacat de tigrul indispus de atîta incompetenţă şi agresivitate, a tras în el cu un glonţ adevărat şi l-a omorît. „Atîta ştiţi să faceţi: să trageţi!“ – a răsunat protestul unui muzician iubitor de natură. În ce mă priveşte, sînt de altă părere. Bine că măcar insul cu puşca a ştiut să tragă! Nepriceperea ar fi atins cote maxime dacă, avînd un tigru în salt spre propria beregată şi, în mînă, o puşcă, trăgătorul ar fi privit tandru spre atacator şi ar fi sucombat recitînd un sonet despre concordia universală. Cu cîţiva ani în urmă, am citit în ziare ceva despre o mînă de ţărani indieni care, necăjiţi de faptul că o tigroaică din zonă le omorîse două vaci, au pornit s-o caute, călare pe elefanţi. Din păcate pentru ei, au găsit-o. Tigroaica a rămas nepedepsită, iar unul dintre ţărani a fost grav avariat. Îmi pot imagina satisfacţia ecologiştilor de pretutindeni. Animalul a descalificat răutatea umană. A învins. Problema se complică dacă ne punem, ca să zic aşa, în poziţia celor două vaci, pe care viteaza noastră tigroaică le-a căsăpit. Ele ce vină aveau? Nu erau „fără apărare“? Ce lecţie despre „armonie“ ne livrează deprinderea generală a animalelor de a se devora între ele? De ce leii mănîncă zebre? De ce ucid şi sfîrtecă dînşii fragede şi inocente căprioare? De ce sînt atît de sîngeroşi (şi de urîţi) crocodilii? De ce şerpii veninoşi omoară oameni? Dar e o lege a firii! – vor exclama, năduşite de metafizică, elitele ecologiste. Păi şi instinctul de conservare e o lege a firii: dacă un tigru vrea să-mi ia gîtul, nu-i întind „şi celălalt obraz“, nu-l pup pe mustăţi. Mă apăr. Îi iau eu gîtul, dacă pot. Ba chiar aş îndrăzni să spun – riscînd să intru în conflict cu Brigitte Bardot – că, dacă un cîine vrea să mă muşte cînd vin seara acasă, am dreptul să mă apăr şi să cer primarului măsuri de protecţie. Sînt în bună companie: am publicat, în această gazetă, un text al lui Eminescu, exasperat şi el, în a doua jumătate a secolului 19, de numărul şi de violenţa cîinilor din Iaşi. Cît despre modul în care trebuie rezolvată problema, îmi declin orice competenţă. Şi, evident, aş prefera măsuri „umane“, în locul celor extreme. Dacă financiar şi organizatoric lucrul e posibil. Oricum, nu cred în proteste „estetice“, scrise într-un limbaj patetic (adesea la limita bunului-gust). Nu sentimentalismul şi retorica „umanitaristă“ sînt soluţiile problemei. Fraze de tipul: „Dumneavoastră, dle preşedinte, care ne-aţi arătat că puteţi plînge, aveţi, cu siguranţă, o inimă bună şi nu veţi accepta eutanasierea“ sau menţiunea ridicolă a lupului dacic drept însemn al „demnităţii“ naţionale, de natură să ne facă să iubim cîinii (şi lupii?) nu vor reuşi decît să ducă protestul în deriziune. Ne-am putea gîndi la manevre mai realiste:

1. Firilor teoretice le-aş propune o reflecţie amplă pe teme ceva mai complicate, dacă tot au insomnii despre echilibrul cosmic: de pildă, tema răului în lumea animală. Ce înseamnă bunătatea lumii create şi a Creatorului, în condiţiile unei stupefiante prezenţe a sîngelui, la toate nivelurile.

2. Activiştilor sociali le-aş sugera o dezbatere despre rostul grădinilor zoologice (care întemniţează vietăţi tropicale în ambianţe turistice orăşeneşti, pentru amuzamentul „iubitorilor“ de animale). Sau despre vechea şi, pentru mine, inumana şi înjositoarea instituţie a circului.

3. Protestatarilor le-aş cere să fie toţi vegetarieni şi să ia acasă cîte doi cîini „comunitari“. De asemenea, să organizeze marşuri nocturne prin Bucureşti, pentru a dovedi că haitele de lătrători sînt inofensive şi simbolizează prietenia dintre om şi fiară. Eventual, să strîngă fonduri pentru amenajarea unor crescătorii decente unde să fie colectaţi cîinii vagabonzi.

4. Muzicienilor le doresc să stea, din cînd în cînd, faţă-n faţă cu un tigru nervos, iar cînd el îşi arată colţii, ei să fredoneze un blues.

5. Tuturor, le-aş sugera să înlocuiască imperativul creştin al iubirii aproapelui (uman), cu acela al iubirii – mai nobile – a departelui (canin sau felin).