Europa: "ce ne-a scăpat" în 2011?

Ca în fiecare an, atunci cînd facem bilanţul, constatăm că am zăbovit prea puţin asupra unor evenimente cu adevărat semnificative. Şi ale căror consecinţe le vom vedea şi în viitor. Iată cîteva dintre evoluţiile europene care ar putea fi trecute în această categorie. Vom vorbi, săptămîna viitoare, despre evenimentele interne.

Doi şefi de guverne din Uniunea Europeană, eliminaţi de colegii lor (dar şi de pieţe) Vă amintiţi zîmbetele ironice pe care şi le-au aruncat preşedintele Sarkozy şi cancelarul Merkel, cînd au fost întrebaţi de ziariştii din Bruxelles despre reformele guvernului Berlusconi? Se întîmpla în preajma summit-ului european din octombrie.

Pentru premierul italian, acela a fost începutul sfîrşitului. Pur şi simplu, partenerii nu mai credeau în el. Reacţia pieţelor a fost imediată şi devastatoare. Randamentul obligaţiunilor italiene a sărit peste 7%, prag considerat imposibil de susţinut. Urmarea este cunoscută.

Pentru premierul grec George Papandreu, momentul fatal a fost anunţul privind organizarea unui referendum, în vederea aprobării acordului privind ştergerea unei părţi din datoria publică a ţării sale. Primită cu nervozitate de către liderii europeni, îndeosebi de către cancelarul Merkel, propunerea a dus la adîncirea crizei din partidul lui Papandreu, care s-a văzut nevoit, în cele din urmă, să demisioneze. Paradoxal, la mijlocul zilei care avea să se termine cu demisia premierului, bursele începuseră să crească pe fondul zvonurilor că guvernul Papandreu va cădea.

În locul liderilor politici Berlusconi şi Papandreu, au venit tehnocraţii Mario Monti, respectiv Lucas Papademos, fără vreo schimbare a peisajelor politice din cele două ţări, determinată de votul electoratului (aşa cum avea să se întîmple în Spania, de exemplu). Lipsa de credibilitate a premierilor demisionaţi în ochii colegilor lor europeni a fost factorul determinant. Ceea ce arată că nici alţi colegi, şefi de guvern, nu ar trebui să se simtă foarte siguri pe fotoliile lor, în 2012.

Un tabu spulberat: convergenţa fiscală Pînă să vină anul 2011, dacă ridicai la Bruxelles problema convergenţei fiscale, puteai obţine doar comentarii vagi, cum că, da, ar fi o idee de viitor, dar că, în acest moment, fiscalitatea rămîne un atribut al statelor membre. Şi aceasta, în cazul fericit. Fiindcă, adesea, politicienii şi înalţii funcţionari contactaţi în această chestiune preferau pur şi simplu să nu răspundă.

O uniune fiscală, adică înarmarea zonei euro cu un sistem de taxare, dacă nu unic, măcar coordonat între statele membre, rămînea doar un vis al celor mai radicali dintre federalişti.

Dar iată că anul 2011, început cu adoptarea Pactului Europlus şi terminat cu Acordul fiscal, a schimbat situaţia. Sub presiunea Germaniei, statele zonei euro au dat semnalul că se îndreaptă spre o uniune fiscală autentică. Aceasta ar presupune transferuri fiscale condiţionate, taxare comună şi emiterea de bonduri unice.

Spre dezamăgirea federaliştilor entuziaşti, lucrurile nu se vor produce peste noapte, ci doar în timp şi pe măsura ieşirii din criza datoriilor. Dar direcţia este deja trasată.

Virajul periculos al Ungariei spre dreapta extremă Nu aceasta este, desigur, ştirea care „ne-a scăpat“ neapărat în 2011. Cît faptul că Ungaria, în noul ei „format“ politic, rezistă şi chiar se consolidează. Ungaria şi-a îndeplinit onorabil misiunea de preşedinte al Consiliului, în prima jumătate a anului, ceea ce a scutit-o de sancţiuni politice la nivel european. Aceasta, şi datorită sprijinului necondiţionat de care premierul Orban s-a bucurat, în Parlamentul European, din partea grupului PPE.

Aşadar, instituţiile europene s-au dovedit neputincioase în a opri derapajul ungar. De la 1 ianuarie intră în vigoare noua şi controversata Constituţie. Aceasta dă guvernului puteri sporite asupra justiţiei, limitează atribuţiile Curţii Constituţionale şi deschide calea ţinerii sub control a mijloacelor media.

Premierul Orban mizează pe tactica de a prelua mesajele extremiştilor, sperînd să le preia şi electoratul. Pînă la urmă, cele două formaţiuni FIDESZ, de centru dreapta, şi Jobbik, de extremă dreapta, au puncte comune – sînt angrenate în încercarea de a combate cultura de stînga şi liberală, predominantă în societatea ungară, şi de a o înlocui cu o cultură ce face referinţă la Ungaria Mare de dinainte de anii 1920 – după cum scrie revista germană Der Spiegel.

Trezirea Rusiei După alegerile contestate din 4 decembrie, „convieţuirea paşnică“ dintre clasa de mijloc rusească şi regimul Putin a devenit de domeniul trecutului. O demonstrează manifestaţiile ample de la Moscova – cca 100 de mii de oameni, la ultima dintre ele.

Recenta numire ca vicepremier însărcinat cu probleme de apărare a lui Dimitri Rogozin, fost ambasador rus la NATO, precum şi refuzul premierului Putin de a lua în discuţie o reluare a controversatelor alegeri parlamentare indică faptul că la Kremlin a fost aleasă linia dură şi că protestelor li se va răspunde cu strîngerea şurubului.

Pînă unde? În cancelariile europene se mizează pe faptul că Putin va reuşi, totuşi, să supravieţuiască alegerilor prezidenţiale din martie. Dar legitimitatea alegerii sale va fi oricum pusă sub semnul întrebării şi nimeni nu ştie cum vor mai putea fi gestionate protestele. Se pare că tot ceea ce am văzut la sfîrşitul lui 2011 reprezintă doar începutul.

Planul de salvare a euro prin FMI nu şi-a atins ţinta Statele din zona euro nu au reuşit să atingă pragul celor 200 de miliarde de euro pentru un fond special al FMI destinat luptei împotriva atacurilor asupra obligaţiunilor suverane din zona euro şi asupra băncilor.

Refuzul Marii Britanii de a contribui la fond, precum şi întîrzierile din unele state, care trebuie să obţină acordul parlamentelor naţionale pentru a putea contribui, au dus la această întîrziere. Este primul eşec al summit-ului din 8-9 decembrie, care ar fi trebuit să ducă la „salvarea euro“.

Problema va reveni în forţă în anul 2012 şi este de presupus că disensiunile dintre cei 27 se vor accentua. Se întrevede la orizont încă un summit „istoric“?    

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.