Puşca de sub masă

Era într-o seară friguroasă de sfîrşit de an şi localul Nicoreşti era plin. Toate mesele ocupate. Doar la una mai erau nişte locuri lîngă un client stingher, pe care chelnerul l-a întrebat dacă acceptă compania noastră – doi băieţi şi o fată. Tînărul, căci tînăr era, ne-a aruncat o privire scurtă pe deasupra ochelarilor cît să înţeleagă despre cine e vorba şi a făcut apoi un semn larg şi primitor. A continuat să-şi bea berea, în timp ce noi ne-am scos hainele şi ne-am instalat la masa lui, vorbind. 

Masa era mică şi pătrată şi, voind să mai facem un pic de loc, l-am întrebat dacă putem să mutăm scrumiera în altă parte. N-a înţeles ce-i cerem şi atunci ne-am dat seama că nu e român.

Unul dintre noi l-a întrebat în engleză de unde e. A priceput cu greu. Era neamţ şi, în afară de limba lui, ştia doar cîteva cuvinte englezeşti. Noi nu ştiam germană. Ne-a spus că-l cheamă Hans... sau Heintz... sau Karl, nu mai ştiu exact, oricum era un nume scurt, tipic nemţesc. A scos din buzunar un dicţionar mic şi gros, german-român. Era instrumentul cu ajutorul căruia aveam să ne înţelegem cît de cît. Şi am legat un fel de dialog ajutîndu-ne de semne, cuvinte căutate în dicţionar, cuvinte internaţionale şi vorbe sau expresii nemţeşti pe care le mai ştiam şi noi.

Am aflat că are de gînd să stea ceva mai mult timp în România şi că ar vrea să găsească un profesor care să ştie germană şi să-l poată învăţa româna. Prietena noastră i-a spus că ea cunoaşte o profesoară de germană, o persoană cam în vîrstă dar care trăise şi în Germania şi i-ar fi putut fi de ajutor. Fără prea multe complicaţii, i-a dat neamţului şi numărul de telefon al doamnei Zibalis (profesoara de germană, o distinsă doamnă pe care o cunoştea de multă vreme).

Tînărul s-a bucurat şi a zis că va lua cît de curînd legătura cu ea. Apoi, ne-a dat de înţeles că Bucureştiul i se pare cam murdar (era pe la sfîrşitul anilor ’90 şi atunci era şi mai murdar decît e astăzi). Pe urmă ne-a zis şi că i se pare că e un oraş în care sînt foarte mulţi „zigeuner“. „Cam cîţi or fi?“, ne-a întrebat. I-am spus că n-avem habar, că la recensăminte foarte mulţi se declară români, aşa că nu se poate şti exact şi că, oricum, nu ne interesează aşa ceva. S-a uitat zîmbind la noi şi a zis că nu ne-ar fi întrebat asta dacă ar fi avut cea mai mică suspiciune că noi am fi ţigani.

Am aflat că nu cunoştea pe nimeni în România şi că venise să vadă ţara şi eventual să afle ceva despre urmele lăsate prin Bucureşti de un bunic de-al său, care, pe vremuri, avusese nişte afaceri pe-aici. „Cînd, pe vremuri?“, am întrebat noi. A scris pe un şerveţel „1930-1944“. Ne-a spus apoi că bunicul lui a fost nevoit să plece odată cu armata lui „Adolf“. Ne-am uitat unii la alţii. A scos din buzunar o fotografie veche în care era un bărbat în uniformă SS. Bunicul. Ne-a explicat că, în timpul războiului, pentru unul ca el puteau fi împuşcaţi zeci de ruşi.  

A sosit mîncarea noastră, deşi ne cam dispăruse foamea. El şi-a comandat o altă bere şi a devenit parcă tot mai interesat să afle de la noi diverse lucruri. S-au uitat în farfuriile noastre şi ne-a întrebat despre bucătăria românească. I-am spus că n-a ales tocmai cea mai bună bere – ceea ce a părut să-i mai taie din aplomb. Apoi, în mod strategic, am adus vorba despre fotbal. Echipa Germaniei trecea atunci printr-o perioadă neagră, fusese ultima în grupele de la Campionatul European şi mînca bătaie peste tot. Şi-a pus mîinile în cap, recunoscînd că e un adevărat dezastru. Cum se întîmplă în asemenea situaţii, discuţia se lega din ce în ce mai bine, deşi nu aveam o limbă comună. În continuare, el se arăta foarte interesat de cît e de mare Bucureştiul şi de numărul locuitorilor. I-am spus că-s vreo două milioane. „Juden?“, a întrebat el. „Evrei? Ce-i cu ei?“ „How many are they?“ Iar ne-am uitat unii la alţii. „Foarte puţini, un număr nesemnificativ“, i-am răspuns noi. A părut să simtă că ne-a speriat. N-a mai zis nimic. A plătit şi s-a sculat de la masă zicîndu-ne auf wiedersehen. Atunci am văzut că era neobişnuit de înalt... şi că de sub masă a scos o geantă kaki foarte lungă...

După ce-a ieşit pe uşă, prietena noastră a exclamat îngrijorată: „Cred c-am făcut o prostie. Doamna Zibalis, profesoara... e evreică“. Am izbucnit cu toţii în rîs. 
Dar în noaptea aceea n-am dormit prea bine. L-am visat pe neamţul cel înalt  cum a scos din geanta lui lungă de sub masă o puşcă mitralieră, pe care a îndreptat-o spre noi, strigînd: „Zigeuner, zigeuner!“. 

Cred c-am văzut prea multe filme cu război.