Europa după Havel

Bineînţeles, lumea politică europeană s-a străduit să spună vorbe frumoase şi cu simţămînt la moartea lui Václav Havel. Aşa se face. Aşa se cuvine. Bineînţeles, multe dintre aceste vorbe au pomenit despre contribuţia lui Havel la construcţia europeană şi despre profilul său unic, care a reprezentat un model de atitudine şi pentru Est, şi pentru Vest. „Europa a pierdut un înţelept“ – a spus, de pildă, preşedintele Franţei. Are dreptate. Dar Europa pare să-şi piardă, tot mai mult, înţelepciunea.

Václav Havel a fost ultimul reprezentant al unui mod de a face politică bazat pe valori fundamentale. Scrierile şi discursurile sale revin la cîteva repere – precum libertatea, democraţia, drepturile omului, societatea civilă – pe care activitatea sa politică le-a susţinut cu un soi de încăpăţînare bonomă şi cu un aer firesc. S-a spus şi s-a scris despre el că ar fi fost un „antipolitician“, un personaj atipic pentru lumea politică, deci, pînă la urmă, un „non-politician“. De fapt, el a fost un adevărat politician şi om de stat, tocmai pentru că a susţinut cîteva valori esenţiale, pentru că a avut o viziune despre politică, pentru că puterea nu l-a schimbat, pentru că nu l-au preocupat propriul destin politic şi propria „imagine“, ci soarta concetăţenilor săi. Dincolo de contribuţia sa la căderea comunismului şi la unificarea europeană, Havel a fost, de cînd a intrat în politică, un personaj european. Şi asta nu s-a datorat doar celebrităţii sale ca disident ori respectului pe care, moral, i-l datora orice cetăţean al Europei. Nici popularităţii sale crescînde, care i-a adus recunoaştere internaţională, premii, invitaţii la conferinţe prestigioase ş.a.m.d. Havel a gîndit politica în termenii esenţiali ai culturii europene, nu în datele conjuncturale ale schimbărilor – bune şi rele – din perioada postcomunistă. Politica, pentru el, nu putea fi despărţită de cultură, de idei şi idealuri. Comportamentul său firesc în apărarea fermă a valorilor fundamentale i-a creat probleme ori i-a atras ironii. Nu doar în Cehia, unde actualul preşedinte – Václav Klaus – îl combătea dintr-o perspectivă „pragmatică“, dar şi printre unii politicieni vest-europeni dispuşi să „dea lecţii“ de democraţie ţărilor ex-comuniste, dar prinşi pe picior greşit de scriitorul-politician Havel, care nu învăţase democraţia la Universitate, ci „pe pielea lui“, trăind cu acuitate, în regimul comunist şi în închisorile sale, dramele cotidiene ale non-democraţiei.

Într-un articol publicat acum doi ani în Dilema veche (nr. 300, 12 noiembrie 2009), Libuse Heczková, profesoară la Universitatea Carolină din Praga, analiza piesa Despărţire scrisă de Havel după ce ieşise din politică: „Textul Despărţirii se referă la Livada cu vişini a lui Cehov şi la shakesperianul Rege Lear, şi criticii au văzut în ea cu precădere elemente biografice, chiar referinţe la disputele personale ale lui Havel cu Václav Klaus. Dar imaginea disperată a viitorului în care livada cu vişini este tăiată de noul lider şi de mafia lui pentru a face loc unui mall, unui cazinou şi unui bordel nu îl ţinteşte direct, exclusiv, pe Klaus. Ea reflectă frustrarea generală, cauzată de situaţia actuală îngrozitoare, dorinţa de a lupta pentru idealuri pe care Havel le-a avut întotdeauna şi cărora le-a dat glas de nenumărate ori“. Din păcate, idealurile cărora le-a dat glas Havel sînt trecute pe planul al doilea sau puse între paranteze mai peste tot în Europa de azi. Nu spun că ţările europene ar fi devenit nedemocratice, dar construcţia europeană e în impas tocmai pentru că valorile fundamentale se pierd sub zgomotele provocate de criză şi, mai ales, de incapacitatea liderilor europeni de a duce mai departe proiectul european. Preocupaţi de propria imagine, de campaniile electorale, de jocurile de interese bi- sau multilaterale, de soarta băncilor din propriile state ori de gîdilarea sentimentelor naţionale ale alegătorilor, politicienii care conduc acum Europa şi care au găsit de cuviinţă să îl evoce în cuvinte calde pe Havel sînt ocupaţi cu „criza datoriilor suverane“; adică o criză provocată tot de politicieni, în timp, oferind oamenilor bunăstare pe datorie şi crezînd că va merge aşa la infinit. Politica europeană pare, astăzi, plină de „tehnicalităţi“, consensul european e doar o faţadă pentru misterioase întîlniri franco-germane, solidaritatea europeană e negată în numele diferenţei dintre dobînzi, umanitatea caldă şi sentimentul apartenenţei la valori culturale comune (pe care Havel le emana cu fiecare cuvînt scris sau spus) s-au pierdut printre tabelele cu PIB-uri, deficite structurale şi rate ale inflaţiei. Diversitatea europeană, pentru a cărei „conştientizare“ s-a luptat ani la rînd Comisia Europeană (cheltuind, desigur, o groază de bani pe programe de „informare şi comunicare“), a revenit azi în cadrele ei vechi, formate din stereotipuri: grecii şi italienii sînt „leneşi“, britanicii „trăiesc pe o insulă şi nu pricep nimic din Europa“ etc., etc.

Europa îşi pierde tot mai mult înţelepciunea de a-şi păstra – cu atît mai mult în vremuri de criză – reperele esenţiale şi de a se încăpăţîna să le afirme constant. Aşa a făcut Havel – ultimul politician european vizionar. Ar fi fost bine ca aceia care îşi caută azi cuvintele cele mai frumoase pentru a-l omagia să fi învăţat ceva de la el.