Dumnezeu îi binecuvîntează pe maghiari

- dar nu le plăteşte datoria -

Noua constituţie maghiară, votată în primăvara trecută şi intrată acum în vigoare, are un preambul mai puţin obişnuit. E plin de detalii care de obicei nu prea intră într-o constituţie (un fel de istorie pe scurt care demonstrează, odată pentru totdeauna, cît de tari şi importanţi sînt maghiarii). Iar concluzia e pusă chiar la început de tot: „Dumnezeu îi binecuvîntează pe maghiari“. Un optimism de speriat. Şi inutil de pus într-o constituţie; mai ales că, se ştie, Dumnezeu îi binecuvîntează pe toţi oamenii, iar maghiarii sînt şi ei oameni (deşi mulţi români încă se îndoiesc).

Oricum, noua constituţie şi o întreagă serie de măsuri în forţă i-au asigurat deja o presă proastă premierului Viktor Orbán, în toată Europa şi nu numai. Un ziarist din Slovacia îmi cere să comentez o declaraţie a unui fost ambasador american la Budapesta care zice nici mai mult, nici mai puţin decît că excluderea Ungariei din UE nu mai este de neimaginat. Ei, aş! Este încă foarte de neimaginat. Iar avem aşteptări nerealiste de la Uniunea Europeană. Şi Ovidiu Nahoi văd că speră, într-un editorial din Adevărul, că se vor lua nişte măsuri din partea Comisiei Europene. Două comentarii: a) Ce măsuri? Comisia nu are instrumente, nu a fost gîndită să disciplineze majorităţi parlamentare nesimţite pe chestiuni de politică internă; b) Chiar am vrea să avem aşa o Comisie Europeană?

Adevărul e că lumea bună a început să se sature de Orbán. Problema e că nu se pun de acord de ce anume nu-l plac. Tipul este un amestec bizar de populism conservator social şi iresponsabilitate de stînga. Da, ştiu, cititorii de stînga vor fi ultragiaţi că îl arunc peste gard, dar vin imediat cu argumente. Lumea bună din presa mare occidentală nu îl place pentru că a) e cu Dumnezeu (cîh!), b) e naţionalist (cîh-cîh!), c) e genul de conservator din Est care nu se prinde că gîndirea mainstream europeană a trecut prin nişte revoluţii mentale, sexuale, sociale, politic corecte etc. Orbán e cam ce era polonezul Kaczynski acum cîţiva ani: un ţărănoi din Est tocmai bun de dispreţuit de ziariştii occidentali, care nu ştiu multe despre el, dar ştiu sigur că nu e cool. Deosebirea e că Orbán chiar are o majoritate parlamentară care îi permite să facă ce vor muşchii lui. De unde, bagă în constituţii chestii despre destinul istoric al poporului maghiar, Dumnezeu care îi binecuvîntează cu prioritate pe maghiari, căsătoria care este doar pentru bărbaţi şi femei (adică unu cu una, nu separat). Deci, asta este prima linie de critică la Orbán – să-i spunem critica „progresistă-cîh“.

A doua linie de critică este cea privind democraţia. Orbán a picat testul puterii înţelepte – testul spune că, dacă eşti foarte puternic, nu trebuie să abuzezi de asta. Omul şi-a făcut constituţie complet autist la critici, şi-a subordonat banca naţională, Curtea Constituţională, şi-a pus oameni noi în posturi-cheie special create, cu mandate de cîte 12 ani, să fie sigur că va controla puterea şi după ce pică. Mass-media a fost cocoşată cu o lege nouă şi un comitet de supraveghere. Ziarişti de la televiziunea publică sînt în greva foamei (există unele popoare binecuvîntate de Dumnezeu cu iluzia că presa de stat nu trebuie controlată de guvern). Din tonul meu de ziarist obiectiv şi neutru v-aţi dat deja seama că simpatizez cu această a doua linie de critică, în timp ce prima mă lasă rece.

A treia linie de critică e dinspre establishment-ul economic european şi american. Şi aici apare fractura între criticii lui Orbán. Şi tot aici, în marea dezbatere austeritate vs restul lumii, Orbán pică mai degrabă la restul lumii. El a fost cel care a pus o taxă de criză, de fapt crescînd impozitele în domenii economice-cheie. El a fost cel care a confiscat pensiile private pentru a reechilibra bugetul public de pensii (cel mai de seamă economist de stînga al nostru, amicul meu Liviu Voinea, ar aplauda asta cu ambele mîini). El a fost cel care a abrogat de facto independenţa băncii naţionale. Şi aici a încălcat un tabu. Cu toate chemările şi plîngerile pentru intervenţii de la Bruxelles, singura reacţie a lui Manuel Barroso în povestea cu Ungaria a fost o scrisoare de îngrijorare referitoare la banca naţională. Independenţa băncilor naţionale este un fenomen istoric recent, dar deja consolidat. Nu a fost mereu aşa. Dimpotrivă, cea mai mare parte a istoriei lor scurte, băncilor naţionale au fost simple instrumente politice ale guvernelor. Cînd guvernele aveau nevoie de bani – pac la tiparniţă! După ce lumea s-a fript cu hiperinflaţie, în mai multe rînduri, s-a răspîndit moda: dăm cheia de la fabrica de bani unor tehnocraţi oarecum autonomi, pe care îi însărcinăm să lupte cu inflaţia. Modelul predilect a fost Bundesbank, preluat apoi de Banca Centrală Europeană. Banca Angliei a devenit independentă abia sub Tony Blair, care voia să asigure mediul de afaceri că noii laburişti nu se vor juca la tiparniţă, cum făcuseră ăia vechi. Ei bine, cu toată megacriza actuală, tabuul independenţei băncilor centrale a rămas intact, ca şi scopul primar al băncilor de a lupta cu inflaţia. Asta cadrează foarte bine cu trendul austerităţii şi-i enervează destul de rău pe keynesieni, care spun că niţică inflaţie ar face bine la o economie gripată.

Dar bancherii centrali nu vor şi pace. Nu a vrut nici cel maghiar. Dar Orbán crede că Dumnezeu nu a binecuvîntat poporul maghiar cu bani la banca naţională ca să stea un tehnocrat cu fundul pe ei. Guvernul lui vrea banii ăia. Aşa că şi-a subordonat banca. Asta vine după ce a alungat FMI din Ungaria, ca apoi să-i cheme înapoi spăsit. Oamenii au venit, dar taman atunci majoritatea lui Orbán a votat legea care detalia prevederea constituţională privitoare la banca naţională. FMI s-a cărat iar. Ungaria are o constituţie nouă, frumoasă şi binecuvîntată, dar şi o datorie veche, urîtă şi care trebuie plătită. Ca să fiu drept cu Orbán, tot el a pus în constituţie o prevedere care nu permite Curţii Constituţionale să ia decizii în materie de politici economice pînă cînd datoria publică nu e redusă sub un anumit nivel. Găsesc ideea ingenioasă şi potrivită: activismul judecătoresc care decide prin România, Letonia sau Germania că diverşi oameni au un drept inalienabil la bani publici trebuie combătut cumva.

Dar dincolo de chichiţa asta ingenioasă – recapitulare: a pus taxe de criză, a confiscat pensiile private, a jucat împotriva marelui consens monetarist. Cum vă spuneam – Orbán aplică punct cu punct programul anticriză al stîngii. Desigur, faptul că ratingul ţării a ajuns la categoria „junk“ nu are nici o legătură cu asta, e doar o simplă coincidenţă. Da, ştiu că e aiurea ca un fascist homofob (nu eu zic, e o parafrază) să-ţi fie campionul antiausterităţii printre liderii europeni, dar viaţa e complexă. Populismul de stînga şi populismul de dreapta se combină frumos în persoana lui Viktor Orbán. Şi mă mir că se întîmplă doar în Ungaria. La urma urmei, e criză şi vinovaţii sînt clari: ţiganii, homosexualii, bancherii, piaţa, UE, pensiile private. Păi, nu asta auzim toată ziua? Din tabere diferite, evident, dar Orbán face o sinteză. Şi cum poporul maghiar e binecuvîntat să-l aibă ca lider, tocmai am citit că în sondaje este încă foarte popular şi, dacă ar fi mîine alegeri, ar cîştiga iar supermajoritate în parlament.