Familia antreprenorială

„În 1898, Freud afirma că eliberarea individului de constrîngerile naturale în materie de procreaţie va fi un triumf al umanităţii. Dacă actul procreaţiei va fi independent de contextele naturale şi culturale, dacă el se va realiza ca act pur individual (voluntar), în afara oricăror alte obligaţii şi satisfacţii, înseamnă că el va putea fi integral stăpînit de individ. Ei bine, acest vis freudian a devenit realitate.“ 

Aşa îşi începea conferinţa recentă fosta mea colegă de facultate, Irene Dalaban, devenită între timp o eminentă etnopsiholoagă în Franţa. Problema era însă mult mai vastă şi de un interes mult mai general decît aceste prime detalii „tehnice“: familia contemporană.

De fapt, ne-am cam obişnuit cu acest lucru – iar pentru studenţii mei, de pildă, el pare deja un soi de banalitate: cel puţin tehnic vorbind şi cel puţin în Europa, sexualitatea s-a desprins în ultimele decenii de reproducere. Mai mult însă, reproducerea s-a desprins la rîndul ei de societate iar aceasta a consfinţit acest divorţ. Deci inclusiv moral, şi nu doar „tehnic“, reproducerea s-a privatizat. Fără să ne dăm seama, omenirea a luat-o pe alt făgaş – ne avertizează Marcel Gauchet.

Să urmărim însă mai de aproape această turnură socială esenţială.

Metodele contraceptive şi răspîndirea lor în masă – dar şi schimbările de mentalitate produse de „eliberarea sexuală“ începută prin anii ’60 – au permis, spuneam, stăpînirea individuală a procreaţiei. Din capul locului, asta înseamnă deja că cea mai „naturală“ dimensiune a omului devine profund „culturală“: este vorba de o victorie a culturii asupra naturii, un salt în afara necesităţii – consideră Gauchet. Dar lucrurile nu se opresc aici. Pusă la îndemîna individului, reproducerea societăţii nu mai este problema societăţii – sau, în orice caz, nu mai este apanajul ei legitim. Din problemă a tuturor, „continuitatea speciei“ devine problemă a fiecăruia. Relaţia genealogică se destramă astfel şi ea: nu mai sîntem urmaşii organici ai unui lanţ definitoriu de strămoşi, ci expresia unui „proiect“ individual. „Al cui eşti?“, care însemna pînă mai ieri din ce neam te tragi ca să ştiu cine eşti, aproape că nu mai are nici un sens astăzi. Lungul drum al rudeniei către individ pare să se fi încheiat, configurînd un alt soi de „sfîrşit al istoriei“.

Această „privatizare“ (tehnică şi morală) a reproducerii a creat condiţiile „planificării familiale“: copilul nu mai este dat de la Dumnezeu, ci este un proiect individual: este „copilul dorinţei“ – spune Gauchet. Ce poate fi mai minunat? – am putea să exclamăm. Aşa este, dar această „fericire“ are şi părţile ei de umbră, care intră în ceea ce acelaşi autor numeşte „psihologie a hipermodernităţii“.

Pe de o parte, copilul este în primul rînd – şi, la limită, exclusiv – „produsul“ dorinţei femeii. De la băncile de spermă la inseminarea in vitro, societatea îi oferă mijloace tehnice de îndeplinire a acestei dorinţe. Ceea ce instituie un soi de „matriarhat psihologic“. Relaţiile de cuplu şi, în general, cele de gen se restructurează astfel şi ele. Pe de altă parte, copil al dorinţei fiind, noul individ este legat ombilical de această dorinţă, de natura şi intensitatea ei şi, conştient sau inconştient, va fi măsurat şi se va măsura toată viaţa după standardele dorinţei maternale. Căci el nu mai poate fi privit ca atare, „aşa cum l-a dat Dumnezeu“, după norma „bun sau rău, tot copilul meu este“; în el s-a investit dorinţă pură şi trebuie să fie pe măsura ei.

Mai departe, dorit şi planificat în detaliu, copilul va fi nu doar ocrotit, ci venerat, respectat ca „individ“ încă de la naştere. Anecdotic, dar simptomatic, această schimbare se exprimă, printre altele, prin anunţurile de naştere sau de botez scrise în numele bebeluşului însuşi sau prin camerele individuale care îi sînt dedicate încă de la naştere pentru a-i respecta intimitatea de individ în deplinătatea condiţiilor sale. Ieşirea din copilărie va fi astfel cu atît mai nedorită şi împinsă cît se poate mai tîrziu. Nimeni nu vrea să crească, ne aminteşte Tobie Nathan, ieşirea din copilărie este dureroasă, drept care societăţile „primitive“ impuneau rituri de trecere dureroase şi cu dată fixă, membrilor lor. În lipsa acestora, experienţa plăcerii tinde să fie prelungită astăzi tot mai mult iar intrarea (dureroasă) în lumea muncii mature se poate face şi după treizeci de ani...

În sfîrşit, familia veche avea şi misiunea de a înscrie copilul în societatea de care aparţine, de a-l „pregăti pentru viaţă“ în această societate. În 1892, Durkheim observa că această „misiune“ este tot mai mult transferată statului. Astăzi, acest proces este încheiat.

Ceea ce ne trimite cu gîndul la o altă schimbare la fel de radicală: externalizarea funcţiilor familiei. De la creşe şi produse semipreparate la grupuri de suport pentru viitoare, actuale sau foste mame, de la cabinetele de family planning la închirierea lui Moş Crăciun, unitatea privată a familiei se disipează tot mai mult într-un sistem de servicii publice.

Toate acestea m-au făcut să mă gîndesc că familia „post-modernă“ tinde tot mai mult să fie alcătuită după chipul şi asemănarea marilor companii. Autonomă, cu un management interior performant care urmăreşte dorinţa „acţionarilor“, externalizînd funcţiile de care se poate dispensa pentru a spori eficienţa, mobilă şi flexibilă în timp şi în spaţiu (se face şi se desface după caz) şi, nu în ultimul rînd, urmărind fericirea obligatorie a membrilor săi, familia devine şi ea antreprenorială. Reversul medaliei – îmi spunea colega mea – este răspîndirea exponenţială a serviciilor psihiatrice care se ocupă de efectele secundare ale acestei fericiri planificate... 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.