Cum se mai nasc eroii

După scufundarea navei Costa Concordia, comandantul Francesco Schettino a devenit personjaul negativ al întregii întîmplări, iar acuzaţia cea mai gravă a fost aceea că ar fi abandonat nava înainte ca toţi pasagerii să fie salvaţi. Italia a fost, bineînţeles, cuprinsă de o mare emoţie. După cîteva zile, a apărut în presă un fragment din convorbirea care avusese loc în momentele dramatice de după eşuarea navei între comandantul Schettino şi De Falco, un ofiţer de la căpitănia portului Livorno. Acesta din urmă a strigat la comandant să se întoarcă pe navă, adăugînd – în momentele acelea tensionate, e explicabil – cuvîntul cazzo (pe care nu-l pot traduce aici). A doua zi, un ziar serios precum Corriere della Sera l-a declarat pe ofiţerul de la căpitănie erou. Şi, evident, o bună parte a publicului a gîndit la fel, a comentat, şi-a exprimat admiraţia faţă de omul de la căpitănie care – iată! – l-a somat pe comandant să respecte regulile, să se îngrijească de pasageri, nu de propria salvare. Bineînţeles, în comparaţie cu eroismul ofiţerului din port, vinovăţia lui Francesco Schettino le-a părut tuturor şi mai evidentă. Oricum, comandantul fusese deja pus sub acuzare de procuratură şi începuseră cercetările. Iar emoţia ce cuprinsese Italia creştea şi mai mult: pînă într-atît încît Aldo Grasso de la Corriere della Sera, unul dintre cei mai experimentaţi comentatori TV, i-a reproşat postului public Raiuno că, în seara catastrofei, în loc să transmită permanent ştiri şi imagini de la locul naufragiului, şi-a continuat programul normal (care cuprindea – era sîmbătă seara – emisiunea de divertisment Ballando con le stelle). După alte cîteva zile, ziarul La Stampa a publicat un alt fragment din înregistrarea convorbirii care avusese loc între comandantul navei şi ofiţerul de la căpitănie, care arată că situaţia a fost mai complicată, nicidecum în alb-negru: rezultă din acest nou fragment că, la un moment dat, cînd mai erau de salvat doar două-trei sute de pasageri, singurul ofiţer rămas pe navă era chiar Schettino. Conform regulamentului. Iar şeful sindicatului căpitanilor de cursă lungă a declarat că De Falco (omul de la căpitănie) i-a dat lui Schettino dispoziţii aberante, iar acum face pe eroul... Cercetările continuă, vinovăţia va fi stabilită de procuratură. Dar, pînă una-alta, inflamările presei au stabilit deja că Schettino e personaj negativ, iar pe deasupra au produs şi un erou, ofiţerul de la căpitănie, idolatrizat spontan de public pentru un cazzo bine plasat într-o convorbire agitată, în mijlocul catastrofei. Pentru a vinde cît mai bine emoţiile generate de împrejurare, un jurnalist a făcut chiar o „poveste“ în paralel, pornind de la detaliul întîmplător că cei doi marinari se născuseră în localităţi apropiate din regiunea Napoli: şi acum, ca să vezi, unul a ajuns înger, altul – diavol. Alb-negru care vinde bine, creşte traficul pe Internet, ţine publicul „în priză“. Şi în Corriere din 31 ianuarie scrie că s-a realizat un joculeţ pentru telefoanele mobile inspirat de dialogul dintre Schettino şi De Falco în care, desigur, este consfinţită „împărţirea“ pe roluri: pozitiv-negativ.

Cam în aceeaşi perioadă, România s-a trezit şi ea cu un erou. (Fără nici o catastrofă, din fericire.) Un locotenent mînat „de propria conştiinţă“ s-a dus în Piaţa Universităţii, în uniformă, ca să protesteze împotriva „dictaturii“ şi să salveze un pic ţara. Poporul aflat de faţă, apoi diverşi internauţi şi facebook-işti, ba chiar şi editorialişti cu pretenţii s-au emoţionat spontan şi l-au declarat erou. Da, domnule, asta ne trebuie! Oameni cu curaj! Armata e cu noi! Sigur, omul încălcase nişte legi şi regulamente militare, da’ n-o să ne lovim de asemenea fleacuri cînd ţara arde sub pîrjolul dictaturii. Preluat rapid de televiziuni (Aldo Grasso de la Corriere nu ştie ce înseamnă să ai televiziuni care nu au program normal, ci fac tot timpul „breaking news“ din orice...), de Internet, de bloguri etc., omul a devenit un fel de haiduc postmodern, numai bun să mai panseze oleacă greaţa populară produsă de politicieni şi politică. Moderatorii şi editorialiştii s-au întrecut în „argumentaţii“ sofisticate pentru a justifica de ce locotenentul e eroul recent de care ţara avea nevoie. După aceea, s-a aflat care sînt soluţiile „salvatoare“ ale omului: ţara să fie condusă de un consiliu militar (în care el, locotenentul protestatar, să aibă 50% din puterea de decizie), libertatea şi corectitudinea alegerilor să fie supravegheate de armată şi altele asemenea. Un caraghios care n-ar fi meritat nici măcar o jumătate de ştire la rubrica „fapt divers“. Dar au fost destui care l-au făcut – din cuvinte, din imagini şi din pixeli – un fel de haiduc postmodern, luptător neînfricat cu „sistemul“. Acum, va fi cercetat conform legilor în vigoare (spre disperarea cîtorva obsedaţi de conspiraţii care vor fi convinşi că „dictatura“ i-a confecţionat bietului erou un dosar ca să-l compromită...). Dar timp de cîteva zile, inventarea unui „erou“ a făcut audienţă şi trafic pe Internet...

Sînt două cazuri total diferite, desigur. Legătura dintre ele e dată doar de o anume doză de iresponsabilitate a presei care dă verdicte în situaţii confuze, doar de dragul audienţei. Şi „mobilizează“ oamenii exploatîndu-le emoţiile. După care îi lasă într-ale lor şi caută alte „subiecte tari“ – căci, nu-i aşa, stabilirea vinovăţiilor şi a eroismelor după un proces detaliat e plicticoasă...