Generaţia revoltei creative

Revolta din ianuarie surprinde, iar somnul comunicării sociale naşte viziuni ciudate. Puterea a visat iniţial huliganism periferic, apoi manipulare politică subterană, mimînd în somn dialogul cu ţara. Iar cînd s-a trezit, a vorbit în ghicitori. Opoziţia a visat să capitalizeze revolta populară şi nu-i vine să se trezească, presimţind că e doar un vis. În salonul lor de la reanimare, sindicatele au dat să se scoale din pat, dar nu le-au ţinut genunchii. În funcţie de fidelităţi şi sensibilităţi, intelectualitatea a visat exegeze fie în filiera eroică a Pieţei Universităţii din 1990, fie în cheia satirică a lui Caragiale, bagatelizînd estetic fenomenul. O majoritate tristă s-a întors pe partea cealaltă a blazării, întrebîndu-se abulic „şi pe cine pui în loc?“, în timp ce o minoritate „pe val“ a trecut printr-un scurt coşmar: „asta ne mai lipsea, să ne scadă acum şi ratingul de ţară!“. În fine, mimînd starea de vigilenţă, diverşi comentatori universali au aplicat un model epidemiologic, explicînd totul prin proliferarea modelelor de tip „Primăvara arabă“ sau „Occupy“. Doar televiziunilor le-a ieşit să facă din toate acestea un show mediatic, uneori profesionist şi cu unele comentarii pertinente. Eventual vizionare, toate aceste discursuri par să fie însă incapabile de înţelegere socială.

În primul rînd, această revoltă nu poate fi încadrată global într-o singură căprărie, nu i se poate aplica o singură etichetă, definitivă. Şi aceasta deoarece, pe de o parte, este un soi de war in progress, o devenire, şi nu o stare de moment; pe de altă parte, deoarece este... mai multe: cele două trotuare de la Piaţa Universităţii, de pildă, sînt diferite. Sau, cu o altă ilustrare metaforică, diferenţierile pot fi aproximate prin următorul experiment involuntar: distribuind o duzină de stickere protestatare cu diverse mesaje, nişte „organizatori“ au constatat că persoanele mai în vîrstă au ales mai degrabă stickerul cu „Jos guvernul!“, în timp ce printre tineri a avut mai multă trecere „Dispreţul vostru/Revolta noastră“. Nu este acelaşi lucru şi, la limită, nici aceeaşi revoltă...

Care este deci „particularitatea“ acestei revolte?

O primă sugestie ne vine, în mod neaşteptat poate, de la un... muzicolog: analiza protestelor şi arta scandărilor populare, realizate de Marin-Marian Bălaşa. Fără a intra în detaliile „tehnice“ ale cercetării, o constatare esenţială a autorului atrage atenţia: „Dincolo de discurs, interviu, declaraţii, peroraţii politice şi promovare televizată (totodată ignorînd violenţele şi abuzurile parazitare), poate că cea mai interesantă formă de exprimare protestatară va fi aceea numită de presă «sloganul deştept». Căci aici, mai ales în combinaţie cu scandarea, subtilitatea intelectuală îşi dă mîna cu sensibilitatea, cu exaltarea, cu arta“. Argumentaţia este convingătoare şi la îndemîna oricui. Ea atrage atenţia asupra unui aspect care a impresionat pe mulţi, generînd însă doar reflecţii impresioniste: creativitatea acestei revolte, în speţă a „aripii tinere“ a acesteia. Se poate vorbi astfel, cu suficientă rigoare, de prima revoltă creativă din România, în sensul în care se vorbeşte despre „oraşe creative“ şi diferitele lor forme de intervenţie militant-artistică în urban, care au început să-şi facă prezenţa în ultima vreme şi în marile oraşe ale ţării noastre.

Pe de altă parte, există o continuitate între „revolta fără motiv“ de la Istorie de acum cîtva timp şi actuala „revoltă creativă“ din Piaţă: chiar dacă „motivul“ nu este tradus încă în „scopuri“ precise (deşi unele încep să se profileze), acţiunea în sine este un soi de learning by doing, de alfabetizare politică a unei generaţii obligate să devină autodidactă. Căci aceasta este marea ruptură care s-a produs în aceste săptămîni: negarea limbajului politic, nu a unui politician sau a unui fapt politic sau altul. Nu mai vrem să fim doar traşi de limbă la alegeri, vrem să instituim un limbaj al comunicării sociale comune şi permanente. Iar acest „limbaj“ nu este apolitic, ci îl refuză doar pe cel hegemonic al politicianismului, pentru a recuceri spaţiul dialogic al politicului. Apolitizată prin dispreţ şi blazare, această nouă generaţie revine la politic, dar învăţînd pe cont propriu Limba gîndirii critice, din care visează să facă noul suport al jocului politic în România şi prin care înţelege să-şi afirme propria autenticitate. Fiecare cetăţean, propriul politician! – scandau nişte tineri zilele acestea. Refuzul în bloc al establishment-ului este refuzul unui dialect compromis, nu supărarea, fie ea şi îndreptăţită, pe unul sau altul dintre „locutorii“ acestuia. După cum evidenţia Florin Poenaru, unul dintre aceşti exponenţi ai „revoltei creative“, chiar şi credinţa aproape mistică în tehnocratul-salvator, „deşi ea însăşi foarte politică, nu face decît să prelungească depolitizarea şi astfel să împiedice construirea unui vocabular politic comun şi complex“. Pentru a ajunge la o concluzie ce ar trebui să pună pe gînduri pe abonaţii gîndirii prêt-à-porter: „prin urmare, ar trebui să schimbăm optica: nu ce are Băsescu să ne spună din postura de preşedinte-ţap ispăşitor, ci ce întrebări şi cerinţe adresăm noi ca societate“.

„Revolta creativă“ actuală pare să aibă astfel o semnificaţie de lungă durată, dincolo de explozia mămăligii, fiind (şi) o revoltă pentru, nu doar una împotriva. În primul rînd, ea este şcoala creativă a unei noi generaţii, care devine conştientă de ea însăşi şi care (re)vine la politic, ca o minoritate, desigur, dar una „calificată“, dispusă şi competentă să ducă o luptă de durată pentru un alt fel de dialog între putere şi societate.

„Ştiţi care este lucrul cel mai important pentru mine?“ – mă întreba, retoric, zilele acestea, o manifestantă de la Cluj. Simt că sîntem o generaţie!  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.