Cu ochii la stele!

„…şi dacă gîndiţi ceva în alt fel,
Dumnezeu vă va descoperi şi aceea.“
Filipeni: 3, 15 

2012. Barbare sînt vremurile? Cînd simţi că monstrul de ură din tine iese deasupră-ţi, te apucă de cap şi te ridică în văzduhul violaceu al energiei smintite pe care nu o mai poţi reţine, să dea Dumnezeu să-ţi cadă sub ochi fragmentul acesta şi să ai bobul de răbdare să-l citeşti. Cînd priveşti înainte şi te îngheaţă, alb, frica, să dea Dumnezeu să-ţi cadă sub ochi fragmentul acesta şi să ai bobul de răbdare să-l citeşti. Cînd lucrezi la un doctorat despre sensul lumii, să dea Dumnezeu să-ţi cadă sub ochi fragmentul acesta şi să ai bobul de răbdare să-l citeşti:

„A te ocupa de viitor este un semn al nobleţei omului; lupta cu el e lupta care înnobilează cel mai mult. Cel care luptă cu prezentul se luptă cu un singur lucru, împotriva căruia poate să-şi folosească întreaga forţă. De aceea, dacă un om n-ar avea împotriva a ce altceva să lupte, ar putea eventual să parcurgă victorios întreaga viaţă, fără ca totuşi să înveţe să se cunoască pe sine sau să-şi cunoască puterea. Cel care luptă cu viitorul are un duşman mai primejdios şi nu poate rămîne neştiutor cu privire la sine pentru că luptă cu sine însuşi. Viitorul nu este; el îşi împrumută forţa de la om şi, după ce i-a luat-o prin viclenie, se arată în afara lui ca un duşman pe care trebuie să-l înfrunte. Oricît de puternic ar fi un om, nu va fi niciodată mai puternic decît el însuşi. De aceea întîlnim adesea în viaţă oameni care, victorioşi în toate luptele, devin totuşi neputincioşi cînd au de-a face cu un duşman viitor; mîna lor se vlăguieşte. (...) Cînd cineva se luptă cu viitorul, învaţă că, oricît ar fi de puternic, există un duşman şi mai puternic: el însuşi; un duşman pe care nu-l poate învinge prin el însuşi: el însuşi.

Dar de ce să descriem această luptă cu viitorul ca fiind atît de primejdioasă? Bătrîni sau tineri, toţi am trăit cîte ceva, viitorul nu e aşadar cu totul nou, pentru că nu e nimic nou sub soare, iar viitorul trecutul. Bătrîni sau tineri, toţi avem experienţă, ne-o vom asuma, ne vom călăuzi după urmele bănuielii şi după îndrumarea presupunerii, vom învinge prin forţa raţionamentului şi, astfel înarmaţi, mergem cu voioşie spre viitor. E bine că omul merge înarmat la luptă, şi mai bine că e înarmat tocmai în felul în care o cere lupta. Dacă un om care se duce la un concurs pe un teren de alergare îşi va pune o armură grea, va fi, ce-i drept, bine înarmat, dar armura nu-i va fi de folos. Nu tot astfel stau lucrurile cu armele celui care trebuie să se lupte cu viitorul? Pentru că experienţa e un prieten cu două feţe, care spune ba una, ba alta, presupunerea e un îndrumător înşelător, care te părăseşte cînd ai mai multă nevoie de el, bănuiala e o privire înceţoşată care nu răzbate prea departe, iar raţionamentul e un laţ cu care mai degrabă te prinzi pe tine însuţi decît să prinzi altceva. În plus, aceste arme sînt greu de folosit, pentru că bănuiala e urmată de frică, presupunerea de angoasă, iar raţionamentul de nelinişte, întrucît sufletul care a avut experienţa n-a rămas neatins de ea. Sîntem, aşadar, bine înarmaţi atunci cînd ne-am asumat experienţa, dar nu pentru lupta la care mergem, lupta cu viitorul; am încercat să-l transformăm pe acesta în ceva prezent, ceva particular, dar viitorul nu e ceva particular, ci este întregul. Cum să mergem, aşadar, în întîmpinarea viitorului? Cînd corăbierul se află în largul mării şi totul se schimbă în jurul lui, talazurile născîndu-se şi pierind, nu se uită la ele fiindcă sînt schimbătore. Priveşte în sus, la stele: de ce? Pentru că sînt statornice; cum sînt acum au fost şi pentru strămoşi, la fel vor fi şi pentru generaţiile următoare. Cum învinge el ceea ce e schimbător? Prin ceea ce e etern. Prin etern poţi să învingi ce e schimbător, pentru că eternul este temelia viitorului şi de acolo poţi să sondezi viitorul. Dar care e puterea eternă din om? Credinţa. Şi ce aşteaptă credinţa? Biruinţa sau, după cum ne învaţă Scriptura cu atîta gravitate şi atît de mişcător, ca toate lucrurile să lucreze laolaltă spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Dar o aşteptare în privinţa viitorului care speră biruinţa a învins deja viitorul; de aceea credinciosul a terminat cu viitorul mai înainte să înceapă cu prezentul, întrucît ceea ce ai învins nu te mai poate tulbura, iar această biruinţă face omul mai puternic pentru fapta prezentă.“ (Kierkegaard, Două Discursuri edificatoare)