Caragiale printre noi

E anul Caragiale. E, iarăşi şi iarăşi, ţara lui Caragiale. Răsfoind, deunăzi, formidabila antologie alcătuită de Dan C. Mihăilescu (I.L. Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc, Humanitas, 1994), am găsit, cum mă aşteptam, o sumedenie de „actualităţi“. Îmi face plăcere să le împărtăşesc cititorilor. (Paginile sînt indicate după ediţia amintită.) 

„Am zis odată şi o mai repetăm: între cele mai mari neplăceri ale vieţii omeneşti este desigur şi polemizarea cu minţi radicale, care pe lîngă lipsa de judecată se mai bucură şi de darul relei credinţe.“ (p. 40) 

„Eu nu cer de la orator să mă lumineze – îi pretind să mă-ncălzească. Oratorul trebuie să vină la tribună fioros ca un leu, şi cînd o striga odată Fraţilor! să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă-nfierbînte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească, să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creierul de pereţii capului prin salturi enorme de propoziţii, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde şi spontanee, pînă m-o năuci, pînă m-o face să scrăşnesc din dinţi şi să strig ca un turbat: sus poporul!

Iată ce înţeleg eu prin orator. S-a pierdut astăzi, din nenorocire, această şcoală mare; «Jos reacţiunea! jos ciocoii! sus libertatea, egalitatea şi fraternitatea! sus boborul!»

Şi la glasul amicilor boborului, boborul, ridicînd reteveiul, simbolul suveranităţii sale, izbucnea, la aderesa vampirilor care-i sugeau sudoarea şi sîngele, în imprecaţiuni naţionale de se cutremura catapeteasma circului…“ (pp. 33-34)

„Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu o jumătate de dezminţire a unuia guvernamental – iată o reţetă adeseori bună pentru a afla adevărul“. (p. 60) 

„Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult.“ (p. 80) 

„Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau nouă de clasă şi, prin urmare, pe programe de principii şi idei, nu există în România.“ (p. 95) 

„Într-o ţară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva nu ţi se cer şi dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul ştiinţei de stat, reaua credinţă este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputaţiuni. Ca să treci drept cel mai curat n-ai decît să ponegreşti cu ori fără drept pe alţii; ca să te crează lumea om cinstit şi de treabă, n-ai decît să ocărăşti şi să osîndeşti în vileag purtarea altora, chiar dacă dînşii au o bună purtare şi mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înşeli lumea, a zis un filozof, înşeal-o gros, că subţire nu ţi se prinde. E mult numai pînă să-ţi faci o reputaţie frumoasă, şi în urmă poţi fără griji să săvîrşeşti însuţi păcatele de care osîndeai odată pe alţii buni nevinovaţi.“ (p. 81) 

„Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl. – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul...“ (p. 96) 

„Multe am învăţat de cînd trăiesc în mijlocul Europei civilizate – unde e dreptate la tribunale fiindcă este şi pe stradă – şi între toate una mai ales, că omul trebuie să spună europeneşte, nu greco-ţigăneşte, ceea ce crede.“ (p. 106) 

„M-am exilat şi atîta tot. Aerul aici îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit.“ (p. 105)