Doamna de fier

Nu doar Margaret Thatcher a fost supranumită aşa. Înaintea ei au fost şi Indira Gandhi sau Golda Meir. Pentru noi însă, cei din Estul Europei, mandatul ei a contat ceva mai mult, dat fiind că prin felul principial şi intransigent de a vedea lucrurile, a fost o „doamnă de fier“ care a pus umărul şi la căderea Cortinei de Fier, alături de Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea şi evident, Mihail Gorbaciov. Margaret Thatcher a fost pînă astăzi singura femeie numită în fruntea guvernului britanic şi, în acelaşi timp, cel mai longeviv şef de guvern din istoria ţării (mai mult de 11 ani neîntrerupţi).

Recentul film (The Iron Lady) care-i rezumă viaţa excepţională o are în centru pe la fel de excepţionala Meryl Streep. O ştiam ce poate, dar parcă aici se întrece pe sine şi a primit pentru acest rol, printre altele, un premiu Bafta, un Glob de Aur şi Premiul Oscar. Cu un scenariu destul de schematic, ca de documentar – doamna Thatcher cea de azi, în vîrstă de 86 de ani, cu mişcări încete şi probleme de memorie, revăzîndu-şi scene din tinereţe şi din perioada în care era în putere şi la putere –, filmul are cîteva secvenţe memorabile: mersul înghesuit, văzut de sus, al noilor aleşi în parlament către sala de şedinţe sau momentul în care şefa guvernului britanic îl tratează cu refuz şi cu ceai pe Alexander Haig, ministrul de Externe al Americii, venit s-o convingă să nu pornească război împotriva Argentinei. Las însă evaluările critice propriu-zise ale filmului (care după părerea mea putea fi mult mai bun) pe seama celor care se pricep.

Interesant e felul cum sînt văzute cariera şi viaţa unui personaj politic care, la două decenii după retragere, are încă destui admiratori nu doar în Marea Britanie, ci şi în România.

Cu puţine detalii, dar alese în mod pregnant, filmul doar sugerează greutatea poverii şi preţul pe care-l cere o asemenea funcţie. Cum e să înghiţi şi să treci peste răutăţile şi misoginismele din propria tabără politică, să te confrunţi cu acuzaţiile aprinse ale opoziţiei, să-ţi asumi declanşarea unui război, să suporţi manifestaţii uriaşe în care mulţimea te face în toate felurile (şi încă filmul nu aminteşte decizia de a nu ceda în faţa celor zece deţinuţi IRA care şi-au dus greva foamei pînă la moarte). Nu ultima durere e îndepărtarea de propria familie. Admirabilul domn al „doamnei de fier“, Sir Denis Thatcher, o acuza în film (dar probabil că şi în realitate) că a făcut totul din ambiţie, deşi ea încerca să-i explice că viaţa „trebuie să aibă însemnătate“ şi că ea vrea să facă ceva pentru ceilalţi. Şi, bineînţeles, face lucruri însemnate, pornind însă de la ideea că fiecare trebuie să poată munci pentru societate fără să aştepte nimic de la alţii, că problemele se rezolvă practic şi prin implicare directă. De altfel, cînd era ministru al Educaţiei şi o pană de curent lasă guvernul pe întuneric, e singura care poate face lumină, scoţînd din geantă o lanternă. Mîndră că e fiică de băcan, deşi ironiile pe tema asta o urmăresc toată viaţa, dovedeşte că a rămas cu picioarele pe pămînt, ştiind oricînd cît costă un litru de lapte sau un pachet de unt.

În film, vorbeşte mereu cu soţul ei, de a cărui pierdere pare foarte afectată, măcinată şi de gîndul că, prea ocupată cu problemele ţării, nu a putut fi mai mult alături de el.

În realitate, la moartea lui Sir Denis Thatcher, în 2003, Margaret Thatcher l-a omagiat într-un mod remarcabil, spunînd că, deşi ocupaţia de prim-ministru te însingurează, ea nu s-a simţit niciodată singură pentru că l-a avut alături pe Denis: „Ce bărbat. Ce soţ. Ce prieten“. Pe de altă parte, e de bănuit că nu e tocmai uşor să fii domnul unei „doamne de fier“.

Ca politician şi prim-ministru, Margaret Thatcher s-a lovit mereu de laşităţile şi indeciziile numeroşilor bărbaţi cu funcţii înalte din jurul ei. Aşa s-a întîmplat şi cu decizia de a porni război contra argentinienilor, pentru insulele Falkland, în 1982. Cînd reprezentantul Americii, Alexander Haig, a încercat să-i spună că nu merită un război pentru insulele acelea care sînt departe în ocean şi nu prea importante, Margaret Thatcher i-a replicat fără drept de apel: „Ca Hawaii, vrei să spui?“. Laurii cîştigării acelui război i-a cules însă din plin, chiar dacă a fost nevoită să-şi asume delicata sarcină de a scrie condoleanţe familiilor soldaţilor căzuţi pe front.

După momentele de glorie a venit însă inevitabilul declin. Tot mai încrezătoare în propriile-i puteri şi decizii, cu timpul şi-a pierdut răbdarea faţă de propriii miniştri şi colaboratori. Filmul reface scena în care „doamna de fier“ îşi umileşte adjunctul, pe Sir Geoffrey Howe (care dorea ca Marea Britanie să intre în jocul unei viitoare monede comune europene), moment ce a declanşat în Partidul Conservator presiunile pentru retragerea ei.

Dintr-odată, duritatea şi forţa fierului din care părea constituită Margaret Thatcher au apărut ca nemaifiind de folos. În schimb, a început să conteze impresia că e o greutate care poate trage la fund întregul partid. Graniţa dintre percepţia că un lider e „pe fază“ şi cea că „a expirat“ este foarte îngustă. Iar de multe ori, trecerea se face pe nesimţite.