Criza datoriilor, la valahi, moldoveni şi greci

Către anul 1600, în Ţările Române se petrecea ceva ce ar semăna cu criza datoriilor de astăzi. Pretendenţii la tron se împrumutau cu sume colosale pentru a-şi putea plăti favorurile în faţa Înaltei Porţi şi a dobîndi astfel domnia. Problema era însă chiar mulţimea pretendenţilor – se ştie că, potrivit obiceiului pămîntului, oricine putea pretinde tronul Moldovei sau al Valahiei, cu condiţia să fie descendent dintr-un domnitor („os domnesc“), să fie acceptat de marii boieri şi, obligatoriu, de Luminăţia Sa – Sultanul. Aşa că amatori se găseau din belşug, mai ales că în categoria pretendenţilor puteau intra chiar şi copiii din flori.

Pentru bietele Ţări Române, aceasta era o mare nenorocire, ce se poate traduce, în limbajul de astăzi, prin termenul de „instabilitate politică“. Pentru „bancherii“ de la Adrianopole sau de la Ţarigrad, era însă mină de aur. Mai ales că un alt principiu ce stătea la baza guvernării în Ţările Române prevedea că „acela care ia domnia ia şi datoria“. Datoriile micilor ţări creşteau, aşadar, cu fiecare schimbare de domnie, pînă la niveluri imposibil de suportat. În foarte recenta sa carte Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa Creştină, apărută la Editura Polirom, istoricul Bogdan Murgescu susţine ipoteza potrivit căreia chiar „criza datoriilor“ ar fi ferit Ţările Române de trasformarea în paşalîcuri.
Proiecte în acest sens ar fi existat la Înalta Poartă, însă de fiecare dată interesele „sectorului financiar“ din Imperiu le-ar fi pus frînă. Mai întîi trebuiau recuperate datoriile. Datorii care creşteau cu fiecare „os domnesc“ ce pretindea tronul, în Moldova sau Valahia.

Se spune că Mihai Viteazul ar fi încercat să rezolve problema în forţă. În ziua fatidică de 13 noiembrie 1594, i-a chemat la el pe creditori – Troica şi reprezentanţii sectorului privat, cum s-ar spune în zilele noastre – şi, în loc să le restituie banii şi să-i cinstească cu un ospăţ, aşa cum ei se aşteptau, i-a masacrat.

Azi, vremurile s-au schimbat. Creditorii nu pot fi ucişi, aşa cum, probabil, unii dintre manifestanţii radicali de pe străzile Atenei poate că şi-ar imagina. Grecia a intrat nepregătită în zona euro. A văzut în aceasta şansa istorică de a se împrumuta la dobînzi mici, folosind credibilitatea Germaniei drept cortină pentru propriile neajunsuri economice.

Precum domnitorii români odinioară, liderii greci s-au împrumutat, nu pentru a plăti favorurile Înaltei Porţi, ci pentru a-şi asigura, acasă, continuitatea politică. Cum? Dîndu-le grecilor iluzia că pot trăi la nivelul statelor dezvoltate din zona euro, dar avînd o economie cu mult mai puţin competitivă. Rezultatul este cunoscut. Azi, Grecia a fost „salvată“. Statele din Eurogrup au căzut de acord, în noaptea de luni spre marţi, asupra unui nou plan. Un mecanism „fără precedent“ destinat Greciei, în sumă totală de 230 de miliarde de euro: un ajutor public de 130 de miliarde de euro şi un efort şi mai mare din partea sectorului privat, care a acceptat o reducere de 53,5% a valorii titlurilor datoriei Greciei, faţă de 50% cît se plănuia iniţial. Ceea ce înseamnă o reducere a datoriei cu 100 de miliarde.

Dar ajutorul nu vine „gratis“. Pe lîngă noi măsuri de austeritate, deja greu de aplicat într-o ţară aflată în pragul exploziei sociale, Atena va trebui să se lase supravegheată îndeaproape de creditorii săi internaţionali. Reprezentanţii FMI şi UE vor avea un cuvînt mai greu de spus în tot ce înseamnă deciziile politice.

Şi toate acestea, în condiţiile în care nu grecii sînt cei care cîştigă de pe urma „pachetului de asistenţă financiară“. De fapt, cu toată reducerea de 100 de miliarde a datoriei greceşti, tot băncile sînt principalele beneficiare ale „planului de salvare“. În cazul unui faliment al Greciei, ar pierde tot – iar consecinţele politice şi sociale ar fi imprevizibile.
Odinioară, „sectorul financiar“ otoman alegea să-i împrumute tot mai mult pe tot mai numeroşii pretendenţi la tronurile Moldovei şi Valahiei. Părea alternativa de preferat unei „stabilităţi“ politice date de administrarea directă a celor două ţări de către imperiu, dar care ar fi însemnat că banii împrumutaţi nu s-ar mai fi întors niciodată. Acum, Grecia primeşte noi împrumuturi, fiindcă nu poate să le întoarcă pe cele vechi.

Iar măsurile de austeritate – o spun tot mai numeroşi economişti – nu vor face decît să inhibe creşterea economică a Greciei. Şi atunci, cum să poată înapoia ceea ce i s-a dat?

O soluţie ar putea veni tocmai din revenirea Marii Britanii în jocul european. Premierul David Cameron şi alţi lideri europeni au cerut, la începutul acestei săptămîni, ca la viitorul Consiliu European, din 1-2 martie, să fie luate decizii majore privind creşterea economică în Europa. Scrisoarea, adresată preşedinţilor Consiliului şi Comisiei Europene, mai este semnată de şefii de guvern din Estonia, Finlanda, Irlanda, Cehia, Slovacia şi Suedia.

Aceştia mizează pe reţete liberale pentru ieşirea din criză, cum ar fi reducerea ajutoarelor de stat pentru susţinerea băncilor şi relaxarea drastică a pieţei muncii.

Revenirea Londrei, după izolarea în care s-a cantonat refuzînd semnarea Tratatului fiscal, ar putea însemna relaxarea discursului „austerităţii“, promovat de Berlin. Discuţia, însă, de-abia începe. Iar principala condiţie pe care grecii, cel puţin, ar trebui să o accepte este să vrea să fie salvaţi. Fiindcă un model liberal de dezvoltare s-ar putea să producă noi nemulţumiri într-o ţară şi aşa tulburată.   

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.