Note despre corupţie şi corupţi
● Comisia Europeană a mai publicat un raport de monitorizare pentru justiţia din România. Conform Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV), Comisia publică, la începutul anului, un raport tehnic şi, în vară, unul de context. Acesta e cel tehnic. Deci mai degrabă numără, măsoară, pune lupa. Crucial va fi cel de la vară, care ar trebui să vină cu o evaluare comprehensivă a MCV: a mers, nu a mers, îl mai ţinem, nu îl mai ţinem? Cititorii fideli ştiu părerea mea, mai ştiu şi că am dus o campanie (rapoarte, evenimente) pentru prelungirea MCV, sînt convins că nu avem încă masa critică internă pentru a lupta cu corupţia. Deci, e interesant chiar şi acest raport tehnic pentru a ghici încotro va merge recomandarea Comisiei. Este un raport pozitiv pe cele mai multe aspecte. Dar care e recomandarea care se impune? România face progrese pentru că există MCV? Sînt acest progrese sustenabile fără MCV? Eu răspund „da“ la prima şi „nu“ la a doua. Din cîte ştiu, cam asta este şi opinia dominantă la Comisia Europeană, deci cel mai probabil vom avea o recomandare de prelungire a MCV.
● Asta îi va umple de nervi pe mulţi politicieni din România. Va fi văzută ca încă un eşec extern al preşedintelui Băsescu. Asta este, oamenii nu pot fi feriţi de propria prostie! Băsescu putea foarte bine să facă exact ca premierul bulgar, să profite de MCV. Borisov a spus tot timpul că lui îi convine MCV, că monitorizarea UE îl ajută să cureţe justiţia bulgară. Dacă MCV rămîne, va reieşi, în Bulgaria, că Borisov are ce şi-a dorit. În schimb, Băsescu a dorit să scape de MCV şi va avea încă o înfrîngere la activ. Ironia este că Borisov mai mult a vorbit decît a făcut. În schimb, România a făcut mai multe progrese reale, bulgarii nu au ceva similar DNA, abia acum se gîndesc să înfiinţeze. De ce să faci ce trebuie, dar să fii guraliv contra, ca Băsescu? Unul dintre misterele acestui om; am mai scris că la el totul se reduce la orgoliu. Nu a suportat ideea că România e monitorizată din afară, chiar dacă monitorizarea făcea bine (cum a recunoscut-o chiar el). Perfect iraţional, orgoliul mai presus de interesul concret. Cînd Victor Ponta va anunţa public că susţine continuarea monitorizării UE pe justiţie, Băsescu se va trezi singur în colţul în care singur s-a pus, crezînd că reprezintă majoritatea. O merită. Acum doi ani eram doar cîţiva care scriam prin ziare şi militam pe la ONG-uri că MCV trebuie să rămînă pe mai mulţi ani. Ziarişti „europeni“ brifuiţi de pe la ministere se enervau public că încurcăm Guvernul în marşul spre ridicarea monitorizării. Noi (CRPE, Laura Ştefan, Monica Macovei) eram trădătorii, dubioşii, eram ăia care voiau monitorizare cînd ambasadorii primeau de la preşedinte ordinul pe unitate: ridicarea MCV e misiunea voastră principală. Acum, trendul s-a schimbat. S-au obişnuit cu ideea, se repliază oportunist: dacă tot rămînem cu MCV, măcar să zicem că şi noi îl vrem. Oamenii s-au lămurit că a) e bine pentru noi; b) UE nu se lasă dusă de nas. Numai Băsescu a rămas încremenit în proiect pe tema asta.
● Pentru prima dată, Comisia remarcă progrese făcute de Înalta Curte. În sfîrşit. Pentru cei care studiază europenizarea la nivel academic, ar putea fi un studiu de caz: cum funcţionalizează efectul de socializare. Înalta Curte a fost reduta conservatorismului din sistemul judiciar. În fapt, nimic nu s-a schimbat în substanţă, ci doar în socializare: oamenii de la Înalta Curte s-au schimbat (unii cu alţii, unii dinozauri s-au pensionat), au ieşit din carapace (unii care nu s-au pensionat au înţeles că nu-şi mai pot băga degetele în urechi). Comisia zice că Înalta Curte a luat măsuri pentru urgentarea cazurilor de mare corupţie. Asta a fost o critică constantă în ultimii ani – cazurile durau prea mult. Şi cu toţii bănuiam o complicitate între acuzaţi şi judecători: amînăm pînă intervine termenul de prescripţie. Comisia remarcă faptul că Înalta Curte a decis judecarea cu prioritate a cazurilor care se apropie de termenul de prescripţie. O soluţie simplă, de bun-simţ, amînată ani de-a rîndul. Şi o victorie împotriva ortodoxismului formalist care ucide spiritul de justiţie în magistratura noastră.
● Activitatea DNA şi ANI continuă să fie susţinută de Comisie. Cu reglementarea întîrzierilor de la Înalta Curte şi cu punerea la punct a confiscării averilor de către instanţe (interviul cu Horia Georgescu din „Feţele anticorupţiei“ explică schimbarea procedurii după decizia Curţii Constituţionale), este primul raport al Comisiei care constată creşterea numărului de cazuri efectiv încheiate – condamnare în cazul DNA, confiscare de averi în cazul ANI. Pînă acum, trendul din rapoarte era de genul: DNA şi ANI îşi fac treaba, dar dosarele se blochează la instanţe. Asta s-a schimbat în acest raport şi e o schimbare semnificativă.
● Din iulie 2011 încoace au fost cinci condamnări în prima instanţă împotriva a 13 inculpaţi care au fraudat achiziţii publice – zice raportul Comisiei. Totuşi, e puţin faţă de dimensiunile problemei – mai spune raportul. Asta cu achiziţiile este exemplul preferat pe care mi-l dau oficialii români enervaţi de MCV. Domnule, uite cum stă treaba: cînd am semnat MCV, am convenit pe patru criterii de referinţă, OK? Şi apoi brusc, la un raport, Comisia a introdus un paragraf despre achiziţiile publice, care nu era printre cele patru. Domnule, ăştia ne tot găsesc chestii noi cu care să ne-o tragă! (scuze de limbaj, dar chiar aşa vorbesc oficialii români cînd sînt enervaţi şi se ştiu off the record, ceea ce e bine, limbajul colorat e semn de sinceritate). La care eu răspund: dar au dreptate, se întîmplă mizerii la achiziţii? Da, au în mare, dar nu e treaba lor să monitorizeze şi asta. Complicat caz. OK, e adevărat că achiziţiile nu erau pe lista iniţială. Pe de altă parte, Comisia poate să facă monitorizare pe anticorupţie şi să ignore un întreg domeniu unde sînt probleme? Cînd s-a creat MCV, zona achiziţiilor nu era vizibilă, era o gaură neagră. Între timp, s-au mai schimbat unele lucruri, s-au făcut mecanisme. Inclusiv mecanisme de depistare a fraudelor. Dacă fraudele au devenit vizibile, trebuie să facem şi mecanisme de prindere a corupţilor din zona respectivă. Asta zice Comisia. Şi eu zic că are dreptate, anticorupţia se mută după corupţie, e logic. Nu era printre criteriile de referinţă incluse iniţial. Şi ce dacă?
● Liviu Avram a scris cel mai bun editorial despre condamnarea lui Adrian Năstase. Este un verdict nedrept, spune Avram. Ceilalţi coinculpaţi au primit sentinţe de cinci-şapte ani. Năstase – doi ani. Deci, a fost o schemă de fraudare, de smuls bani de la firmele de construcţii pentru a-i canaliza spre campania electorală – au constatat judecătorii. Şi tot judecătorii i-au condamnat pe executanţi la şapte ani de închisoare şi pe beneficiarul schemei la doar doi ani. O condamnare politică? Da, politicianul a primit mai puţini ani de puşcărie. Un ziarist din Ucraina mă sună şi îmi spune că guvernul lor susţine acum că e nedrept ca UE să se sesizeze pentru condamnarea Iuliei Timoşenko şi să nu zică nimic despre condamnarea lui Adrian Năstase. Îmi cere să comentez. Întîi mă pufneşte rîsul: pur şi simplu nu-mi trecuse prin cap paralela. În afară de faptul că sînt doi foşti premieri, nimic nu seamănă: nici genul de acuzaţii (ea – pentru decizii economice, el – pentru corupţie curată), nici garanţiile constituţionale (ea – condamnată în trei săptămîni, el – amînînd procesele cîţiva ani), nici prezenţa publică (ea – arestată de la bun început, el – condamnat să apară aproape seară de seară la TV). Dar, totuşi, acum sînt amîndoi la puşcărie, insistă ziaristul ucrainean. Ha, nici măcar. El încă nu.
