Înjurătura de stînga-dreapta
Jocul de-a stînga-dreapta a ajuns şi la vîrful societăţii. În vîrtejul din ultimele săptămîni, puţini au dat atenţie faptului că preşedintele Băsescu, atunci cînd a vrut să-l desfiinţeze definitiv pe doctorul Arafat, l-a acuzat, cu zîmbetul său prevestitor de rele, de... stîngism. Că cele afirmate de domnul Arafat nu sînt nici de stînga, nici de dreapta, ci pur şi simplu de „bun-simţ“ a demonstrat-o cît se poate de clar colegul nostru Cristian Ghinea, care numai de simpatii secrete de stînga nu poate fi bănuit. Nu mai este deci cazul să revenim.
Ce-a vrut atunci să spună preşedintele nostru?
În gura sa, sentinţa a vrut să sune cam ca aceea de comunism în gura lui Truman, plus nota personală de jovialitate marinărească: un trădător „de stînga“ s-a infiltrat în rîndurile Guvernului (devenit astfel, implicit... de dreapta). De fapt, etichetarea de „stîngist“ era mai mult o înjurătură.
Dar ce înseamnă de fapt înjurătura şi la ce slujeşte ea?
Rădăcinile – ca şi funcţiile ei sociale – se întind de la maimuţă la Dumnezeu, trecînd (cum altfel?) prin limbă. Astfel, etologia umană ne atrage atenţia că primatele mascule urinau şi defecau în faţa rivalilor pentru a le arăta dispreţul şi superioritatea în lupta lor pentru dominaţie. Tot repertoriul general uman de înjurături scatologice n-ar fi tocmai departe de aceste origini. La extrema cealaltă, actul de „injuriare“ (de la justus/ injustus/injuria) avea rezervate anumite zile în calendarul roman, cînd oamenilor le era permis să-şi „înjure zeii“, un fel de rit de răsturnare precum carnavalurile de mai tîrziu („digitus impudicus“, de pildă, pe care şi-l arată astăzi şoferii nervoşi, în chip de înjurătură, este o „descoperire“ romană – ne aminteşte Adrian Majuru). În continuare, o serie lungă de înjurături au o origine religioasă, de la blesteme profane (să te bată Dumnezeu etc.) la blasfemii mai mult sau mai puţin deghizate, începînd cu cele mai „benigne“, precum simpla referinţă colocvială la Dumnezeu, Diavol sau alţi termeni din vocabularul religios, interzisă de Biserică. Faimosul morbleu din romanele de capă şi spadă nu este astfel nimic altceva decît blasfemicul par la mort de Dieu. Toate sînt însă derogări de la autoritatea strictă a Bisericii – dacă nu chiar sfidări făţişe ale acesteia. În sfîrşit, dincolo de interesul pur lingvistic, înjurătura este şi un fapt de limbă important, indispensabil într-un fel comunicării sociale, în primul rînd prin exprimarea statutului emoţional al interacţiunii.
Cu ceva mai mult specific local, înjurătura de mamă are şi ea o istorie veche: „Înjurătura primitivă după modelul căreia au luat fiinţă celelalte, înjurătura de mamă, e probabil singura raţională prin ea însăşi – este de părere Ioan D. Gherea, fiul criticului. Posesiunea fizică e considerată ca o umilire a femeii şi a rudelor ei; injuria primitivă exprimă dorinţa de a umili astfel pe mama celui înjurat, deci indirect pe el“ (apud Adrian Majuru). Ne apropiem astfel de înţelesurile şi funcţiile mai circumscris sociale ale înjurăturii, care urmăreau lupta includerilor şi excluderilor sociale între indivizi şi grupuri sociale (familii, neamuri, clanuri etc.) în condiţii de reală sau virtuală rivalitate. Cea mai simplă este excluderea celuilalt din regnul uman şi trimiterea în animalitate, de la multă vreme cumplitul son of a bitch al britanicilor pînă la mai inofensivul nostru boule!, măgarule! sau porcule!. Mai complexe sînt înjurăturile de rudenie sau comunitate, în cadrul cărora înjurătura de mamă este, la origine, o degradare simbolică a liniajului matern (al „neamului“, în cazul nostru) prin trimiterea la posesiunea femeii. Interesant este însă faptul că, în mai toate aceste societăţi, înjurăturile de excludere sînt dublate de ceea ce antropologii numesc, de la Radcliffe-Brown citire, joking relationships, adică dialoguri licenţioase şi acide (avîndu-le adesea pe soacre drept destinatare), dar reglementate social sub formă de glume legitime de care nimeni nu are voie să se supere. Uneori, acestea sînt puternic ritualizate, ca în cazul instituţiei sanankuya din Mali. Ceva oarecum similar avea loc şi la noi în cazul strigăturilor peste sat ale flăcăilor, cînd numai fată nemăritată sau leneşă nu era bine să fii.
Pe scurt, în toate aceste cazuri, extrem de diverse, înjurătura îndeplineşte şi o funcţie subiectiv – şi subversiv – clasificatoare, fiind astfel, implicit, un joc de putere. Ea îl respinge, degradează sau exclude pe Celălalt, prin încadrarea lui şi a celor asemenea lui (indiferent după ce criterii) într-o categorie inferioară. Implicit, înjurătura are astfel şi menirea de autopoziţionare, fără drept de apel, într-o categorie avantajoasă.
Cu mici excepţii, cam acestea sînt şi relaţiile dintre dreapta şi stînga din România, în care domnul preşedinte nu a făcut decît să se integreze, aducînd în plus doar farmecul său personal. A-l înjura pe unul de „dreapta“ sau „stînga“ (mă-tii, cu tot neamul ei capitalist/comunist...) înseamnă a-l des-fiinţa pe el şi neamul său printr-un simplu gest din gură şi a te în-fiinţa pe tine şi ai tăi ca singuri ocupanţi legitimi ai arenei publice. Singura diferenţă „emoţională“ dintre cele două tabere pare a fi că „dreptacii“ îi dispreţuiesc pe toţi ceilalţi, în timp ce stîngacii îi urăsc mai ales pe anumiţi exponenţi ai taberei adverse. Dreapta şi stînga se constituie astfel reciproc ca haite distincte în şi prin înjurarea stîngii-dreptei. E simplu, eficient şi tradiţional. Dar suspendă în actul înjurăturii mutuale orice formă de comunicare socială.
Un prim pas spre maturitate în această privinţă ar fi dacă s-ar trece de la înjurături la joking relationships. La o gîndire publică de dreapta/stînga nu îndrăznesc să visez încă...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
