Supușii loiali ai Majestății sale
Poate chiar cei mai loiali supuşi ai Majestăţii sale. Mulţi scoţieni s-au gîndit de-a lungul timpului la regele/regina de la Londra ca la un fel de ostatic ţinut acolo de englezii cei răi. Uniunea dinastică dintre Anglia şi Scoţia a dus, în 1707, la crearea unui singur stat, numit uşor megalomanic Regatul Unit al Marii Britanii. La 1707 nu era nimic mare în legătură cu insuliţa respectivă, dar Marea Britanie chiar s-a dovedit mare – a devenit centrul celui mai întins imperiu din istorie. Iar scoţienii au fost făcători ai acestei istorii. Regimentele de scoţieni au fost, şi se mai laudă că încă ar fi, cele mai viteze şi mai fanatice trupe ale Majestăţii sale. Scoţienii iubesc monarhul, dar urăsc Anglia. Scoţienii iubesc imperiul, dar urăsc capitala. Scoţienii vorbesc engleza, dar o maltratează sistematic cu un accent îngrozitor de care sînt mîndri. Scoţienii au dat mai mulţi premieri şi o mulţime de oameni de stat, dar urăsc sistemul statal care i-a făcut mereu vioara a doua a unui stat mare. Desigur, noi ăştia din state mai şubrede şi fără realizări imperiale le-am putea spune scoţienilor că mai bine vioara a doua în cel mai mare imperiu de pe pămînt decît vioara întîi într-un stat căruia i-au scuipat seminţe în cap vreo cinci imperii vecine. Dar aşa e firea umană, ce ai e luat de-a gata, ce nu ai pare mai sexy.
Acum, scoţienilor li se pare sexy independenţa. În mod ciudat, sentimentul s-a acutizat după ce au primit deja o autonomie foarte largă. Cel mai bun premier scoţian din secolul trecut, Tony Blair, le-a dat asta. Bine, mulţi nu vor fi de acord că Blair e scoţian, dar el aşa se laudă. Cel puţin familia sa era din Scoţia, el s-a născut acolo, dar s-au mutat în sud cînd era copil. De fapt, Blair e englez, dar mereu a vrut să-l enerveze pe Gordon Brown dîndu-se scoţian. Brown chiar era scoţian, din ăla sadea, din ăla ursuz. Dintre scoţienii ăia care s-au decis de tineri că Scoţia e prea mică pentru ei şi că trebuie să joace pe scena mare de la Londra şi să devină Premierul Majestăţii sale. Şi cînd zic Premierul Majestăţii sale, mă refer la Acel Premier, altfel Majestatea sa are o mulţime de premieri, unul în Canada, unul în Australia şi o mulţime de premieri chiar şi mai mici prin insulele din Pacific. Dar toată lumea face diferenţa între aceşti premieri ai Majestăţii sale şi Premierul Majestăţii sale, nu aş putea să vă explic exact cum face lumea diferenţa, dar se face.
Englezul de Blair le-a zis aşa: fraţii mei scoţieni, noi scoţienii am fost mereu nervoşi pe Londra pentru că nu ne-a lăsat să ne conducem singuri, dar nu prea are rost să ne despărţim de englezi de tot, mai bine facem Parlament scoţian, alegem un guvern scoţian, care decide asupra educaţiei, sănătăţii, taxelor. În plus, rămînem la fel de reprezentaţi şi în parlamentul de la Londra, acolo unde se decide politica externă, de apărare şi bugetul mare. Ei, ce ziceţi? Asta s-a numit devolution în engleză şi e una dintre multele revoluţii tăcute produse de Blair. Pînă atunci, se băteau intransigenţii: o parte dintre scoţieni voiau să se desprindă de tot de Marea Britanie, tema era tabu pentru conservatorii din Scoţia şi din Anglia. De altfel, Partidul Conservator britanic nu se numeşte de fapt aşa, numele său oficial este „Partidul Conservator şi Unionist“, aşa de-ai naibii, să arate încă din nume că nici nu se pune problema unei Scoţii separate. Şi adevărul e că Marea Britanie pînă la Blair era un stat foarte centralizat. Marea Britanie a condus un imperiu foarte flexibil şi descentralizat, dar altfel la ea acasă totul se decidea la Londra. Deci, Blair a introdus autonomia Scoţiei, în 1999. Şi autonomie din aceea pompoasă, cu parlament şi executiv.
Bon, asta ar fi trebuit – a crezut Blair – să rezolve frustrările scoţienilor. Le-am dat parlament, au şi şef al guvernului (autointitulat „premier“), ce mai vor? Eu îl ador pe Blair (îi citesc memoriile acum) tocmai pentru că e un amestec atît de neobişnuit de pragmatism rece şi entuziasme solare. El a crezut sincer că a rezolvat problema cu scoţienii. Şi chiar în stil mare, riscînd să deschidă o temă tabu şi nemulţumind mare parte din societatea engleză. Problema cu frustrările oamenilor e că nu trec dacă le hrăneşti. Se întîmplă asta în toate domeniile, dar mai ales în dragoste şi în politică.
Devoluţia scoţiană a creat o nouă instituţie – parlamentul scoţian (mă rog, unii spun că l-ar fi renăscut pe cel desfiinţat în 1707, dar să fim serioşi, adunătura aia de boieri în fuste nu se compară cu un parlament modern). Iar parlamentul scoţian a ajuns să fie dominat de Partidul Naţional Scoţian (SNP). Condus de Alex Salmond, un tip foarte de treabă şi popular. SNP este partidul creat pentru a obţine independenţa de Anglia. Fără să aibă o scenă unde să se manifeste (nu prea făceau mare scofală în alegerile pentru parlamentul de la Londra), SNP erau văzuţi ca încă unii dintre ciudaţii extremişti locali ai continentului – vezi pe şefii bascilor sau ai secuilor, mai nou. Dar avînd o scenă proprie pe care să evolueze şi spălaţi prin Salmond de imaginea de sonaţi cu vise, SNP a devenit partid de guvernămînt. Săracul Blair a trăit s-o vadă şi pe asta: le-a creat cea mai eficientă jucărie independiştilor scoţieni.
Bon, asta înseamnă că Salmond va fi primul premier al Scoţiei independente? Aici intervine natura sucită a scoţienilor: îl votează pe Salmond, care zice că vrea independenţa, dar din sondaje rezultă că nu există o majoritate pentru independenţă. Deci, Salmond independistul conduce din 2007 Scoţia, dar îi e frică să organizeze referendumul de separare. Acum l-a promis pentru 2014. În plus, zice că scoţienii nu vor avea de ales direct între independenţă sau nu, ci li se vor da mai multe variante: a) situaţia actuală b) şi mai multă autonomie, c) independenţă completă, d) nu declarăm independenţa, dar vorbim permanent despre ea pentru că îi enervează pe englezi. Evident, glumesc, punctul d) e de la mine. Trebuie însă adăugat că independenţă în sens scoţian ar însemna ceva cam cum este Canada, adică parte din Commonwealth, separaţi de Londra, dar în continuare supuşi fideli ai Majestăţii sale.
Premierul (cu P mare) David Cameron s-a enervat şi i-a spus public lui Salmond: hai, dom’le, dacă eşti smecher, fă-l odată şi lasă oamenii să aleagă clar între A şi B, ce te tot codeşti atîta?! Asta a fost văzută ca o umilinţă pentru Salmond. De obicei, scoţienii – şi mai ales SNP – vorbeau despre referendum pentru independenţă. Şi doar ei. Englezii – şi mai ales cei din Partidul Conservator şi Unionist – ignorau superior tema. Acum, Cameron a întors foaia: hai, vă provoc la referendum, dar repede şi fără ocolişuri, aveţi curaj?! De la faza asta, Salmond e pus pe picior greşit: staţi aşa, ne mai gîndim, nu va fi cu da sau ba. Adevărul e că nu mai are haz să vorbeşti despre independenţă dacă asta nu îi mai enervează pe înţepaţii ăia de englezi.
Bon, dar cum de vrea Partidul Conservator şi Unionist referendum pentru independenţa Scoţiei? Ar fi mai multe. În primul rînd, că sînt destui englezi care vor şi ei parlamentul lor. Adică, scoţienii au parlamentul şi premierul lor, irlandezii din nord au la fel, noi englezii ce mai avem? Păi, voi sînteţi Marea Britanie, îţi vine să le zici. Ei aş, vor să fie Anglia. Apoi, s-a calculat matematic că fără Scoţia (care votează naţionalist în parlamentul scoţian şi cu stînga în parlamentul britanic), conservatorii ar cîştiga puterea la Londra aproape mereu. Şi uite aşa, Partidul Conservator şi Unionist devine doar Conservator. Şi tot aşa Premierul Majestăţii sale s-ar putea să devină doar unul dintre premierii Majestăţii sale.
