România şi Siria: de partea cui sîntem?

Aproape se împlineşte anul de la începerea primelor revolte din Siria. Ceea ce părea, la debut, un nou episod al Primăverii arabe, s-a transformat, în timp, într-un şir neîntrerupt de revolte înăbuşite în sînge de regimul lui Bashar al-Assad. De la începutul lui 2012, odată cu întărirea formaţiunilor înarmate rebele, alcătuite în mare parte din bărbaţi care au dezertat din armata oficială, de la faţa locului vin tot mai des informaţii care vorbesc despre un adevărat război civil. Forţele sînt însă inegale – regimul recurge la tiruri de arme grele împotriva manifestanţilor pe care formaţiunile rebele încearcă să-i protejeze folosind pistoale mitralieră.

O intervenţia internaţională de tip „Libia“, cerută de rebelii sirieni, este greu de imaginat, dată fiind situaţia şi aşa extrem de complicată din regiune.

Misiunea de observare a Ligii Arabe şi-a recunoscut eşecul, la sfîrşitul lui ianuarie. Regimul sirian a fost sancţionat de Uniunea Europeană, Turcia şi de Liga Arabă. Dar la 4 februarie, Rusia şi China au blocat la ONU o rezoluţie împotriva regimului de la Damasc. Între timp, numărul morţilor este apreciat la 6000.

Numeroase state îşi retrag ambasadorii din Siria, recurgînd la sancţiuni „individuale“, din moment ce rezoluţia ONU s-a dovedit imposibil de promovat. Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Olanda precum şi monarhiile din Golf şi-au retras ambasadorii de la Damasc. Tunisia l-a expulzat pe ambasadorul sirian, iar parlamentul egiptean a cerut guvernului să facă acelaşi lucru cu reprezentanţii diplomatici sirieni de la Cairo.

Dar ce face România? Reprimarea violentă a revoltelor nu a făcut obiectul unei condamnări exprese din partea Bucureştiului. Nici o declaraţie de regret faţă de veto-ul ruso-chinez din Consiliul de Securitate. Ministerul Afacerilor Externe le-a recomandat doar românilor din Siria să părăsească ţara, în timpul cel mai scurt.

Joia trecută a avut loc o convorbire telefonică între ministrul român de externe Cristian Diaconescu şi secretarul de stat american Hillary Clinton. Nu au fost furnizate amănunte referitoare la conţinutul discuţiei, însă este probabil să fi fost abordat şi subiectul Siria. Mai ales că, a doua zi, Ministerul român al Afacerilor Externe dădea publicităţii un comunicat în care afirma că nu-şi va rechema ambasadorul de la Damasc, aşa cum procedaseră mai mulţi dintre aliaţii noştri.

Principalul motiv invocat de Bucureşti: prezenţa unui număr mare de români în Siria. Numeroşi români sînt grupaţi în oraşul Homs, teatrul a numeroase demonstraţii antiguvernamentale şi a unor adevărate masacre operate de armata siriană. Totuşi, nu este clar cum ar putea păstrarea ambasadorului de la Damasc să-i ajute pe românii din Homs – oare obuzele artileriei lui al-Assad îşi pot alege victimele? Pe de altă parte, numărul românilor înregistraţi la ambasada de la Damasc şi care, eventual, ar avea nevoie de sprijin, de-abia depăşeşte 100.

Există, desigur, o acoperire politică foarte bună pentru o atitudine mai „călduţă“ în faţa regimului sirian: nu toţi partenerii noştri din NATO şi Uniunea Europeană şi-au retras ambasadorii. Ba, chiar, ambasadorul UE este păstrat la post tocmai pentru a putea oferi Serviciului de Acţiuni Externe informaţii de la faţa locului. Rămîne însă mesajul pe care Bucureştiul îl transmite lumii arabe. România este o ţară cu bun renume, atît în nordul Africii, cît şi în Orientul Mijlociu. De bună seamă că arabi care preţuiesc România se află şi de partea rebelilor, şi de cea a „loialiştilor“. Dar pe cine susţinem noi?

România a ieşit ea însăşi dintr-o dictatură, plătind un tribut greu de sînge. Şi e bine să nu uităm asta, într-o perioadă în care teoriile conspiraţioniste au pus în umbră sacrificiile făcute de români pentru libertate. Oare nu ar trebui ca România să iasă din ambiguitate şi să devină un adevărat far al libertăţii pentru popoare care acum caută să arunce lanţurile tiraniilor?

Se vorbeşte mult despre „legăturile tradiţionale“ dintre România şi statele arabe. Aşa este, dar cu cine trebuie să păstrăm aceste legături? Cu regimurile tiranice sau cu popoarele revoltate? Trebuie să privim spre viitor, nu spre trecut.

Din păcate, România menţine prea multe ambiguităţi în relaţia sa cu lumea arabă în profundă schimbare. În martie 2011, la Consiliul European, România a zădărnicit planul francez, susţinut şi de Marea Britanie, privind o intervenţie în ajutorul rebelilor libieni, sub drapelul Uniunii Europene. A fost o replică la rezervele pe care Franţa le exprima atunci faţă de aderarea la spaţiul Schengen.

Totuşi, după ce ONU a autorizat, prin Rezoluţia 1973, din 17 martie, instituirea blocadei aeriene, spre a împiedica masacrarea populaţiei de către regimul lui Gaddafi, România a participat, cu fregata „Regele Ferdinand“, la asigurarea embargoului impus regimului de la Tripoli. Dar recunoaşterea Consiliului de Tranziţie din Libia a venit tîrziu, la 1 septembrie, adică la o săptămînă după căderea capitalei Tripoli în mîinile rebelilor.

Cît priveşte Siria, la sfîrşitul anului trecut, preşedintele Băsescu încă mai făcea presiuni pentru ca Senatul să aprobe ratificarea unui acord de extrădare cu Siria, document convenit în timpul vizitei întreprinse de Bashar al-Assad la Bucureşti, în septembrie 2010. Documentul ar putea ajuta la aducerea în ţară a lui Omar Hayssam, sirianul condamnat pentru răpirea jurnaliştilor români în Irak, în primăvara lui 2005. Ar fi un mare trofeu politic pentru preşedinte, dar România s-ar pune singură într-o postură internaţională delicată, dacă ar semna acum vreun document cu regimul sirian aflat sub oprobriul comunităţii internaţionale.

Poate că noul guvern de la Bucureşti îşi va revedea totuşi priorităţile şi va marca o cotitură în relaţiile cu lumea arabă. Ar fi un pas către viitor şi ar contribui la crearea unui alt fel de „brand“ al României în zonă: acela de simbol al libertăţii, şi nu de prieten al regimurilor de tristă amintire.    

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.