Recensămînt şi cultură
Ne pleacă populaţia! Era un lucru ştiut, acum este unul recunoscut. Mai mult, nu puţini sînt cei care consideră că pînă şi aceste cifre dramatice sînt, de fapt, subevaluate – şi există unele indicii plauzibile în acest sens. Manipulare! Se poate. Orice evidenţe statistice pot fi manipulate, la o adică; lipsa lor poate fi manipulată însă cu atît mai uşor... Mi-am aruncat deci ochii peste datele disponibile, cîte sînt şi aşa cum sînt, fără a căuta ascunzişuri, dar şi fără a încerca să pătrund în semnificaţia lor profundă.
Ne pleacă românii, este clar, iar consecinţele profunde se vor vedea cu adevărat de-abia în cîteva decenii. Privind însă lucrurile din altă perspectivă, este de menţionat şi faptul – firesc altminteri – că nu pleacă de peste tot şi nu în aceeaşi măsură. Spre surprinderea mea, se pare că au plecat în mod relativ egal din rural şi din urban. Dar există zone de minim şi zone de maxim, după cum există oraşe care se depopulează şi oraşe care nu par a fi afectate prea tare de acest flagel demografic. Clujul, de pildă, nu a pierdut în ultimii douăzeci de ani decît puţin peste 4% din populaţia sa, iar Timişoara puţin sub 10% – adică mult sub media naţională. Mai sînt şi alte cîteva exemple. Şi aceste oraşe sînt în România iar criza este aceeaşi peste tot. Atunci de ce, de unde provine această diferenţă?
Un prim răspuns, la îndemînă, ne este oferit tot de datele statistice. Clujul, de pildă, cu o scădere minimă a populaţiei, după cum am văzut, se află pe locul 2 şi pe piaţa de joburi din ţară, cu 8,4 locuri de muncă la mia de locuitori, urmat de aproape de Timişoara, cu 8,2 locuri de muncă la mia de locuitori. Braşovul, care se află pe primul loc din acest punct de vedere, a înregistrat însă o scădere mult mai mare a populaţiei sale, dar faptul este o consecinţă directă a dispariţiei principalelor sale mari întreprinderi socialiste. Pe de altă parte, scăderea populaţiei Braşovului este şi una relativă, datorată într-o proporţie considerabilă înfloririi unei zone periurbane rezidenţiale, care a sporit populaţia înregistrată într-o serie de sate învecinate. În ultimii ani, se pare că populaţia oraşului s-a mai stabilizat, dinamica deosebită a pieţei sale de muncă putînd fi una dintre explicaţii pentru acest fapt. Aceste cîteva date sugerează o explicaţie de bun-simţ: cu cea mai slabă rată de ocupare din Europa (aproximativ 57%), ofertele de muncă reduc din tentaţia plecării.
Prins în aceste meditaţii statistice de duminică, am deschis şi recentul studiu al CCCDC referitor la „vitalitatea culturală a oraşelor“. Ca de obicei, excelent, deschizător de drumuri şi... aproape nebăgat în seamă atît în sfera profesională, cît şi în cea publică. Ceea ce m-a făcut să tresar şi să mă uit cu mai multă atenţie a fost însă faptul că pe primul loc în topul vitalităţii culturale a oraşelor din România am regăsit Clujul. Simplă coincidenţă cu cele evocate anterior?
Dar ce este această „vitalitate culturală a oraşelor“, dincolo de faptul că sună ademenitor?
Pe scurt, se poate spune că aceasta face parte din prolifica familie de concepte – şi preocupări – născută din interesul politicilor de revigorare urbană pentru „creativitate“: „industrii creative“, „economie creativă“, „clasă creativă“ şi, nu în ultimul rînd, „oraşe creative“. Un nivel ridicat de vitalitate culturală este primul pas în dezvoltarea unui astfel de „oraş creativ“ – precizează autorii studiului.
Cu un empirism care în România poate părea încă dubios (dacă nu de-a dreptul scandalos), acest „nivel de vitalitate culturală“ poate fi măsurat. Altfel spus, putem să evaluăm cantitativ nivelul de vitalitate al unui oraş sau al altuia din ţara noastră. Pentru aceasta, CCCDC a luat în calcul 36 de indicatori, grupaţi în şase mari categorii: infrastructura sectorului cultural, industriile creative, cheltuielile pentru cultură în bugetele locale, participarea culturală, resursele umane în educaţie culturală şi sectorul non-profit. Sinteza acestor „măsurători“ a produs următorul top naţional (în care Bucureştiul nu a fost luat în calcul): 1) Cluj; 2) Sibiu; 3) Sfîntu Gheorghe; 4) Timişoara; 5) Alba Iulia; 6) Iaşi; 7) Bistriţa; 8) Tîrgovişte; 9) Miercurea Ciuc; 10) Tîrgu-Mureş.
Acest „top“ ne spune, printre altele, că „tradiţia“ culturală şi patrimoniul existent nu înseamnă totul şi nu garantează automat o „vitalitate culturală“ de excepţie. Astfel, de pildă, Braşovul sau Craiova, vechi centre de cultură ale ţării, nu se regăsesc în acest top, în timp ce oraşe mult mai mici şi „provinciale“, precum Sfîntu Gheorghe, Alba Iulia, Bistriţa sau Tîrgovişte, şi-au asigurat o vitalitate culturală de excepţie, fie prin investiţii deosebite în domeniul culturii (17,7% din bugetul local la Sfîntu Gheorghe), fie prin dezvoltarea complementară a sectorului cultural nonprofit (Bistriţa sau Alba Iulia).
Dar mai este ceva ce se întrezăreşte la capătul acestei reverii statistice: multe dintre oraşele cu o „vitalitate culturală“ ridicată par a fi avut, grosso modo, pierderi demografice mai mici (sub 8% în ultimii zece ani, cu excepţia oraşului Tîrgovişte), fiind deci locuri în care merită, într-o mai mare măsură, să trăieşti.
Şi dacă ceea ce numim, de regulă, „cultură“ este de fapt tocmai această atmosferă inefabilă (chiar dacă măsurabilă), care face viaţa mai uşor respirabilă şi-ţi alungă dorul de ducă? Nu, nu este o teză, nici măcar o ipoteză, ci doar o speculaţie. Dar poate că nu este doar o simplă speculaţie...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
