Intelectualii în politică

Am remarcat, de cîtăva vreme, tot mai multe clamări pe tema necesităţii unei „intervenţii“ a intelectualilor în politică şi în „rezolvarea problemelor ţării“. Nu ştiu în ce măsură e un curent important în opinia publică, n-am la îndemînă rezultatele vreunui sondaj de opinie serios din care să rezulte că un număr semnificativ de cetăţeni ar dori aşa ceva. Dar pe bloguri, pe forumuri, în comentarii am observat tot mai multe puncte de vedere de acest fel. Recentele proteste au multiplicat şi „acutizat“ cumva solicitările de acest fel. Fie că, sub articole scrise de intelectuali, comentatorii plasau variaţiuni pe tema „în loc să vă daţi cu părerea, mai bine implicaţi-vă“, fie că protestatarii cereau, în stradă, prezenţa mai intensă a intelectualilor (scriitorilor, artiştilor) – sentimentul era acelaşi: pentru (unii) cetăţeni, nevoia unor minţi luminate e resimţită ca o modalitate de a ieşi din crizele de tot felul.

Tema e veche cît tranziţia. La începutul anilor ’90, împărţise societatea în două: unii cereau implicarea intelectualilor, alţii credeau că, dimpotrivă, intelectualii ar fi mai utili dacă şi-ar vedea de ale lor şi s-ar declara „apolitici“. Ceea ce, între timp, s-a şi întîmplat: unii au făcut politică de partid, alţii – organizaţii civice, alţii şi-au văzut de ale lor. Cu mai mult sau mai puţin succes. Dacă, după 20 de ani, o parte a publicului (în general, oameni instruiţi, „lideri informali de opinie“) îi „recheamă“ pe intelectuali în Agora e o problemă. Sigur, explicaţia cea mai la îndemînă este neîncrederea în politicienii „produşi“ de partide. O a doua explicaţie ar fi starea de confuzie generală, neîncrederea generalizată în „calea pe care se îndreaptă ţara“ (cum sună o întrebare-standard în sondaje). Dar cred că e şi un sindrom al eşecului zgomotos pe care felul românesc de a face politică îl are de asumat. Partidele produc pe bandă rulantă inşi buni de gură, fără vreo competenţă şi nebîntuiţi de vreo idee clară, dar eficienţi în războiul de vorbe de la televizor şi din Parlament. Guvernanţii de ieri şi de azi s-au dovedit, în genere, apţi să cîrpească „pe moment“ legislaţia, cusăturile economico-sociale ori revendicările sindicatelor, dar incapabili să elaboreze politici publice care să dea un sens vieţii în România. Şi, deopotrivă, s-au dovedit inapţi să creeze instituţii funcţionale. Solicitînd mai multă implicare din partea intelectualilor – unii cu naivitate, alţii cu un aer de reproş, cei mai mulţi cu deplină bună-credinţă –, oamenii par să spună că e nevoie de o „revenire la ideile clare“ care să dea un contur pe termen lung societăţii în care trăim.

Probabil că e prea tîrziu pentru aşa ceva. Nu mai e posibilă o „mişcare a intelectualilor“ cum a fost, la începutul tranziţiei, Partidul Alianţei Civice. Există însă cîteva cazuri individuale care, deşi ar putea furniza motive de reflecţie şi dezbatere, sînt mai degrabă tratate neadecvat şi „la grămadă“. (Asta şi pentru că există o altă parte a publicului care, atunci cînd un intelectual de prestigiu se implică, strigă imediat la el că „s-a compromis“, „s-a vîndut puterii“, „s-a murdărit“...). Teodor Baconschi, de pildă, după o carieră diplomatică de succes, s-a implicat pînă la capăt în politica „adevărată“, propunînd fondarea unui curent creştin-democrat. Nu prea s-a dezbătut în spaţiul public substanţa unei asemenea încercări, iar propriul partid nu pare impresionat nici de anvergura intelectuală a iniţiatorului, nici de o posibilă înnoire. Cristian Preda a intrat şi el „în sistem“, dar şi-a păstrat o voce distinctă. Ce-i drept, ea se exprimă mai mult pe blogul propriu, ceea ce – iarăşi – nu reuşeşte să creeze un „suflu nou“ în partid (chiar dacă e susţinut de alţi cîţiva). Dincolo, în PSD, există cîteva persoane în „planul al doilea“ care, fără să fie intelectuali publici marcanţi, au o bună înzestrare, pot fi iniţiatorii unui nou tip de a face politică, dar n-au loc de vechii „protagonişti“ şi nici curaj să-i înfrunte. Cît despre intelectualii publici cu convingeri autentice de stînga, se feresc ca dracul de tămîie de orice apropiere faţă de PSD (o altă anomalie a societăţii româneşti; marile partide de stînga din Occident au o puternică susţinere din partea intelectualilor). Liberalii au avut, probabil, cea mai intensă susţinere din partea intelectualilor, dar n-au făcut nimic cu ea: după ce, acum cîţiva ani, au absorbit Partidul Alianţei Civice (cu Nicolae Manolescu & co cu tot), acum, PNL are în „prima linie“ tot felul de iepuraşi scoşi din căciulă. Şi mulţi dintre simpatizanţii cu notorietate ai ideilor liberale, care n-au ezitat în trecut să-şi exprime punctele de vedere, acum au tăcut ori se declară dezamăgiţi.

Unde şi cum să „se implice“ mai mult intelectualii? În partide care nu-i vor sau îi „suportă“ cu greutate? Deocamdată nu prea merge. Mai există însă o formă de implicare: intelectualii care s-au angajat în crearea/reformarea unor instituţii. Sînt cel puţin două exemple de succes. Unul este Horia-Roman Patapievici, care a făcut din ICR un fel de „corporaţie“ culturală eficientă. Dar o mare parte a publicului se lasă dusă mai degrabă de campaniile furibunde împotriva lui ca „intelectual băsist“ (pînă într-acolo încît unii îi neagă chiar statutul de intelectual), deşi de ani întregi îşi vede, discret şi eficient, doar de instituţia pe care o conduce. Al doilea e chiar noul premier, Mihai-Răzvan Ungureanu. N-a intrat în politică pe uşa vreunui partid, ci prin cariera diplomatică. A modernizat consistent Ministerul Afacerilor Externe şi SIE, dar în acest timp nu şi-a neglijat „latura“ academică, ţinînd cursuri şi publicînd studii serioase de istorie. În lumea politică de la noi, e „din altă stofă“ şi are altă anvergură: parcă te simţi de-a dreptul european cu un asemenea prim-ministru. Numai că are – în termenii instituţiei pe care a condus-o – o „misiune imposibilă“: aşteptările societăţii sînt uriaşe, iar mandatul îi e limitat. Dacă reuşeşte ar putea fi dovada că politica în România se poate face şi altfel. Îşi va crea enorme adversităţi în „clasa politică“. Dar – de ce nu? – poate că oamenii care cer „mai multă implicare din partea intelectualilor“ vor fi mulţumiţi.