Ne scot din sărite, dar nu putem fără ele

Ne enervează adesea televiziunile noastre. Evident, nu mă refer la Animal Planet, PRO CINEMA sau Eurosport, ci la posturile româneşti considerate de ştiri. Există deosebiri destul de importante între aceste posturi de ştiri, dar asemănările sînt şi mai importante, aşa că prefer să vorbesc de ele la pachet. Neprofesionalismul lor sare frecvent chiar şi în ochii oamenilor simpli. Probabil că mai toţi telespectatorii au constatat de mult că relatările şi dezbaterile acestora abundă în exagerări şi interpretări duse pînă la absurd. Tonurile agresive, catastrofiste sau lacrimogene sînt dominante. Simţul măsurii pare să lipsească şi în general ai impresia că, oricînd, te poţi aştepta la orice. Nu se întrevede prezenţa unor editori sau şefi care să ştie, să respecte şi să impună limite şi reguli profesionale. Părerile total neavizate, lipsa de informaţie sau chiar prostia crasă a unor invitaţi şi colaboratori sînt la ordinea zilei. Chiar dacă unii moderatori încearcă să ţină lucrurile sub control, invitaţii se dovedesc adesea de nestăpînit iar după ce calcă grav în străchini sau bat cîmpii (fără graţie), se consideră de cuviinţă că pot fi invitaţi din nou şi în ziua următoare. Şi deşi sînt aşa de pline de defecte, televiziunile astea se laudă întruna. Sînt lucrurile deja ştiute şi au fost spuse de nenumărate ori.

Ei bine, în ciuda acestor carenţe deontologice şi profesionale cît se poate de vizibile, mult hulitele televiziuni sînt în aceeaşi măsură şi mult privite. Ne raportăm mereu la ele, de la ultimul locuitor de la ţară şi pînă la preşedinte. Pentru unii au devenit un fel de drog. Ideea poate fi că: „Or fi ele proaste, dar sînt ale noastre. Vorbesc despre noi şi seamănă cu noi. Fără ele nu putem“.

De fiecare dată cînd ruperea unui copac la o furtună de vară devenea o calamitate de gravitate naţională, mă întrebam ce vor face aceste televiziuni în cazul unei catastrofe adevărate. Cu ce fel de relatări şi adjective mai pot acoperi nişte evenimente cu adevărat grave? După recentele geruri şi înzăpeziri care au produs deja aproape o sută de morţi, am primit un răspuns. Şi recunosc că au fost momente cînd am ajuns chiar să mă întreb ce ne-am fi făcut fără aceste televiziuni. Realitatea nu mai avea nevoie de sprijinul adjectivelor şi, în mare, televiziunile au părut să fi înţeles asta. Mobilizarea lor a fost uimitoare, au atras atenţia asupra gravităţii situaţiei, au responsabilizat şi chiar au dirijat autorităţile spre zonele sinistrate, au trimis reporteri peste tot, au creat punţi de informaţie între cei înzăpeziţi şi rudele lor, au contribuit la strîngerea de ajutoare. Pe scurt, au jucat un rol esenţial. Ce să mai zici? Dar cum în România toate sînt cu dus şi întors, ticăloşia difuzării imaginilor cu Emil Boc în pielea goală a avut darul de a mă readuce la sentimente anterioare. Deşi calificată de un oficial CNA drept cel mai grav caz de încălcare a legislaţiei audiovizuale, povestea asta nu a fost decît o încununare a unor rele practici de mult înrădăcinate, mai ales că, în mod evident, difuzarea a fost făcută cu bună ştiinţă şi în scop comercial.

Dincolo de ticăloşiile „comerciale“, de desele greşeli ale unor jurnalişti de rînd sau ale şefilor lor, rămîne întrebarea legată de atracţia pe care aceste televiziuni o exercită chiar şi asupra unora care le detestă. Cred că unul dintre răspunsuri în ce priveşte Antena 3, Realitatea sau România TV ar putea fi legat de ceva aflat mai presus de ele şi care nu li se datorează în mod direct. Privind lucrurile la scară mare, aceste televiziuni joacă rolul (mai mult sau mai puţin voit şi conştient) unei opoziţii faţă de putere. Pare că funcţionează automat principiul potrivit căruia presa independentă (sau liberă – aici este o altă discuţie) are rol de a patra putere în stat, de cîine de pază al democraţiei. În ciuda discutabilei calităţi a jurnalismului, amintitele televiziuni au de la sine un rol în reglarea unor raporturi democratice. Nu sînt obiective. Ba, uneori sînt extrem de partizane, dacă nu chiar şi incorecte. Adeseori dezinformează şi manipulează din prostie sau chiar cu rea-credinţă. Dar creează o presiune asupra puterii, suplinind opoziţia parlamentară cu toate slăbiciunile ei. În condiţiile în care nimeni nu mai pare interesat de ceea ce se întîmplă într-un parlament invizibil şi fără putere, talk-show-urile acestor televiziuni ţin locul dezbaterilor parlamentare. Invitaţii sînt asemeni avocaţilor, nu slujesc neapărat adevărul, nu sînt neapărat corecţi, dar asigură echilibrarea unei balanţe a dreptăţii, fiindcă se aşază pe talerul opus puterii. Exagerările lor sînt asemeni exagerărilor retorice întîlnite în orice parlament. Carevasăzică, televiziunile cu pricina ajută administraţia să facă faţă calamităţilor şi ajută opoziţia să facă faţă puterii. E un motiv pentru care pot să pară indispensabile. Problema e că şi ele, asemeni administraţiei şi asemeni opoziţiei, au nevoie de profesionalism.