Întîlnirea
- în care totul se sfîrşeşte la televizor -
Genu îi şopti lui Sami: „Băiatul ăsta scrie piese de teatru. Ca să vezi… Ce zici de asta?“. Sami nu răspunse. Amîndoi priveau atent adunarea tînără şi zgomotoasă care, din cîte înţelegeau, o aştepta acum pe Greta, actriţa din piesa scrisă de tipul cu fular colorat. Atenţia lor, altfel evidentă, se exprima, totuşi, diferit. În cazul lui Genu, printr-o uşoară aplecare a capului chel înainte, ochii larg deschişi şi concentraţi spre grup, cu întregul chip radiind un fel de curiozitate inocentă, dar încordată, nerăbdătoare. În cazul lui Sami, capul acoperit de părul des şi vîlvoi era dat un pic pe spate. Ca pentru a găsi distanţa de la care are perspectiva corectă. Ochii erau animaţi de scînteia curiozităţii, dar nu puteai citi mare lucru pe chipul său – poate doar convingerea bine îngropată în sinele-i imens şi nobeliar că nimic plăcut nu poate ieşi din situaţia asta. „Hei, tinere!“ rosti Sami către tipul cu fular colorat, şi Genu încremeni. Ultimul lucru la care se aştepta era ca vreunul dintre ei doi, şi mai ales Sami, să-l abordeze pe junele dramaturg. Sami refuzase să vorbească cu Genu vreme de 70 de ani, deşi aveau aceeaşi meserie, aceeaşi traiectorie, aceeaşi lume. Urcaseră amîndoi Himalaya consacrării – pe versanţi diferiţi, dar ajunseseră pe acelaşi pisc. Înainte de asta, străbătuseră de-odată drumul accidentat şi riscant al contestării maeştrilor – aceiaşi maeştri, şi pentru unul, şi pentru celălalt, au scuipat aceleaşi statui. Şi totuşi, deşi aveau atîtea în comun, Sami nu i se adresase niciodată lui Genu. Iar acum, deşi tînărul acesta vine din alt univers, Sami îl abordează. Genu era un pic gelos şi, mai ales, uimit. Dar Sami însuşi era uimit. Se vedea asta în vocea lui, care nu fusese suficient de puternică să fie auzită de tipul căruia i se adresase cu „Hei, tinere!“. Îşi dăduse seama că vorbele lui nu ajunseseră la urechea fularului colorat şi nu le putea lăsa aşa, prin urmare a rostit din nou, cu voce baritonală şi bine impostată: „Hei, tinere!“. Acum a fost auzit. Fularul colorat a întors capul. Toţi ceilalţi prieteni ai săi s-au întors spre masa celor doi bătrîni – monştrii sacri, după cum spun toate manualele de teatru ale lumii. Din prima secundă, ceva a fost clar: nici unul dintre tineri nu ştia cine sînt cei doi bătrîni. Sau măcar pe unul dintre ei, oricare. Cele două mese se priveau în tăcere şi, dacă vorbim despre emoţie, inimile bătrînilor băteau ceva mai accelerat decît cele ale tinerilor. „Iartă-mă, zise Sami, am auzit conversaţia voastră nu pentru că aş fi tras cu urechea, ci pentru că vorbiţi al naibii de tare, ca şi cum aţi fi doar voi în cafeneaua asta. Şi dacă vorbiţi atît de tare, trebuie să asumaţi şi riscul ca unul de la altă masă să se bage în conversaţie. Aşadar, scrii piese de teatru?“ Genu se întreba ce dracu’ îl apucase pe Sami – la ce-i trebuia toată conversaţia asta? Tînărul cu fularul colorat răspunse simplu: „Da“. Sami continuă imediat: „Ce fel de piese scrii?“ „Comedii la care publicul plînge“, răspunse sarcastic fularul colorat, şi Genu îşi dăduse seama imediat că, dintre toate culorile amestecate haotic în fularul tînărului, roşu este cea mai aprinsă şi predominantă. „Dacă scrii piese de teatru înseamnă că ai păreri ferme despre meseria asta“ i-a replicat Sami. Aici, fularul rămase o clipă gînditor. Îi era clar că nu avea de-a face cu un simplu spectator de teatru, ci cu unul care ştia cîte ceva din interior.
Şi Sami, profitînd de pauza de gîndire a tînărului, a continuat frontal: „Ce părere ai de piesele lui Sami Berechet?“. Genu nu se putu abţine şi adăugă, plusînd: „Sau de cele ale lui Genu Ionescu?“. Unul dintre prietenii fularului colorat reacţionă reflex: „Ce întrebare! Ăştia doi sînt morţi de mult. Nici dracu’ nu-i mai citeşte. Îi înveţi la şcoală, dar de citit, nu-i mai citeşte nimeni“. „Piesele lor au îmbătrînit.“ – spuse cu aer fatal fularul colorat, şi apoi continuă: „Au avut ceva de spus prin anii ’60 şi ’70, dar lumea e cu totul alta. Nu mai au nimic de spus oamenilor de azi. Problema prietenului meu, de pildă, este că nu mai deosebeşte realitatea din computer de realitatea vieţii şi problema mea ca autor este că nu sînt sigur să-i spun că realitatea computerului e alta decît realitatea vieţii. Sînt tentat să-i spun asta, că una-i una şi alta-i alta, dar nu pot să-i spun pentru că nici eu nu sînt sigur că e aşa“. Genu a vrut să-i replice imediat că exact despre asta scriseseră şi Ionescu, şi Berechet – e, de fapt, acelaşi lucru, doar că în anii în care scriau ei doi, la Paris nu exista computer. Dar asta nu schimbă cu nimic esenţa experienţelor umane dureroase, precum alienarea, pierderea sensului cuvintelor, imposibilitatea de a relaţiona, explozia devastatoare de absurd şi comic a lumii etc. Numai că exact în clipa aceea, cu un sunet sfredelitor şi repetitiv într-un fel de ecou, telefonul mobil din buzunarul fularului anunţa că primise un SMS. Tînărul dramaturg culese rapid telefonul din buzunar, apăsă corespunzător şi află că Greta îi aştepta în altă parte. Îi chema acolo. Fularul colorat comunică acest lucru celorlalţi şi, într-o secundă, ca o vijelie de vară, ieşiră toţi din cafenea grăbindu-se spre Greta. Genu rămase cu răspunsul său nerostit.
Sami: „Eu zic să mergem la emisiunea asta şi să vorbim despre noi.“
Genu: „Da. Trebuie neapărat să mergem. Este ultima noastră şansă de salvare.“ Sami: „Chiar ultima, să ştii.“
Deschid acum televizorul, pentru a vedea o emisiune istorică. În direct, pentru prima dată în acelaşi studio, acceptînd să spună totul despre ei şi despre lumea în care au trăit şi au scris, laureatul premiului Nobel pentru literatură Sami Berechet şi academicianul Genu Ionescu. Cum în acelaşi timp, pe alt canal, e meciul dintre Barcelona şi Real, pe alt canal vorbeşte Băsescu despre Ponta-Antonescu, pe altul vorbeşte Ponta-Antonescu despre Băsescu şi pe un altul românii dansează cu talent pentru tine, e posibil să rataţi această emisiune istorică. Nu-i nimic, mă uit eu şi o voi povesti cînd aveţi un pic de timp.
