Reconstituirea - cazul Capra cu trei iezi

Publicat în Dilema Veche nr. 421 din 8-14 martie 2012
Dragoste şi răzbunare jpeg

De ce mergem la teatru?! Ce ne atrage ca un magnet în locuri în care vedem nişte oameni îmbrăcaţi în fel şi chip, jucînd, făcînd pe alţi oameni, de acum sau de atunci, de aici sau de aiurea?! Tîrcoalele din jurul răspunsurilor posibile trec prin stufărişul bălţilor ipocriziei. Şi e absolut normal să fie aşa. E o parte, o zonă esenţială a geografiei, a reliefului acestei întrebări. Însă, după ce treci de mlaştinile calde ale situaţiilor convenabile – în care zici că mergi la teatru ca parte a unui exerciţiu social, pentru a vedea lumi posibile, pentru a-ţi provoca sau pentru a-ţi pune la lucru inteligenţa şi emoţiile – ai putea ajunge şi în situaţia de a spune că te duci acolo pentru a te recunoaşte. Însă acest răspuns e ca ultima cameră, cea mai periculoasă, înainte de locul în care se află obiectul căutării.

Ca în filmele de aventuri, odată ajuns aici, trebuie să verifici cele mai ascunse şi perverse sisteme de siguranţă care stau gata să te lichideze. Această cameră, cea din urmă, dincolo de care se găseşte... obiectul, arată cel mai paşnic, cel mai comod. Căutarea unui răspuns se poate opri foarte uşor aici, pentru totdeauna. Săgeţile invizibile, cu otrăvuri paralizante deghizate în anestezice fine, se înfig fără nici o durere în trupurile întrebărilor temerare care au ajuns pînă acolo. Licoarea fină, care paralizează lent şi plăcut, generează ideea confortabilă că „avem nevoie să ne recunoaştem în situaţii şi în personaje“. Că experienţa colectivă a trăirii unei stări în comun, ca parte a unui public, în apropierea unor personaje, situaţii şi ipostaze general umane, ne face să ne recunoaştem, în fel şi chip, şi să trăim nişte emoţii unice. Emoţii care ne determină să ne reîntoarcem la locul faptei, ca un criminal bizar care-şi contemplă şi ucide, după fiecare spectacol, propria identitate posibilă. Chestie care ne face să împărţim cu actorii această sublimă complicitate.

Sună fain. Plăcut auzului. Plăcut sufletului încărcat de trufie. Gîdilă superb momiţele suveranităţii din celebrisima etichetă de statut – „Măria-Sa, Publicul“. Cum să nu adormi în camera asta? Cum să nu rămîi aici, pentru totdeauna? La urma urmei, poate că nici nu există un alt obiect al acestei căutări. Poate că aici e capătul adevărat al călătoriei întrebării de la început. Însă, în cameră, se găseşte şi un dulap. Cine are chef să mai caute poate examina un pic scheletul care se odihneşte aici. E doar unul dintre obiectele pe care le poţi găsi în acest joc complicat. Unul dintre răspunsurile mai puţin explorate, de pe sateliţii planetelor cu aer respirabil. Mergem la teatru pentru că am vrea să facem ce fac actorii. Să ne exhibăm. Să ne dăm în stambă. Să fim ridicoli. Să ne scălămbăiem. Să fim sublimi. Să jucăm. Mergem pentru a avea jumătate din curajul pe care nu îl avem în mod normal. Acela de a ne prosti, de a ne da în spectacol în faţa lumii. E un ceva care doarme în fiecare dintre noi. Şi avem doar jumătate din curajul ăsta. Acela de a merge să-i vedem pe alţii făcînd ce-am vrea să facem şi noi. De-aia îi iubim şi admirăm, îi urîm şi îi dispreţuim, în egală măsură, pe actori. Şi dincolo de asta mai e ceva. Întotdeauna mai e ceva. Nu e doar jocul. Ci instinctul reconstituirii.

Coborînd în pivniţa Teatrului ACT, puteţi da peste reconstituirea unei poveşti cu crimă şi oroare. Capra cu trei iezi. După Ion Creangă. Un studiu gastronomic. Lupul vine la parastas. La crăpelniţa de după înmormîntare. Într-un timp cu etaje, cu rafturi suspendate care se mişcă şi se unesc uneori, odată cu succesiunea felurilor de mîncare, se face şi reconstituirea crimelor. Curg mîncărurile, unele după altele, curge şi reconstituirea, detaliu cu detaliu. Tensiunea mocnită a poftei de a mînca, a aşteptării şi închipuirii felurilor care urmează, se împleteşte, ca un colac pufos şi rumen, cu tensiunea reconstituirii omorurilor.

Capra e-n doliu şi-l primeşte pe Naşu’ Lup după toate regulile poveştii şi ale lumii de aici. Cu tot ritualul de cuvinte şi de gesturi, cu toată pregătirea de vorbe dulci, de amabilităţi şi invitaţii repetate la fiecare etaj al poveştii. Totul e incredibil de simplu, dar miraculos în acelaşi timp. Duhurile iezilor ucişi se plimbă, ziua în amiaza mare, pe unde au chef. Glumesc, se hlizesc, se ciondănesc, dar sînt forţaţi de împrejurări să-şi amintească totuşi, uneori, că sînt între lumi, că nu mai sînt de aici. Îl primesc în ospeţie pe Lup, cu tot dichisul primirii musafirului. Un dichis întrerupt, în răstimpuri, de răbufniri peste care Iedul cel Mic şi Capra au grijă să tot pună capace. E limpede că începe un concert al răzbunării. O arhitectură a suprapunerii ororii, ca răspuns la oroare. Numai că răspunsul e o capodoperă de sadism şi de măsură a torturii. Totul e ca o oală pusă pe foc. Se ia şi se pune capacul în funcţie de etapele desăvîrşirii mîncării. Şi totul e... homeopatic. Răzbunarea, parastasul, reconstituirea omorurilor se fac pe-ndelete, în diluţii. Nu curg mîncări obscene, dar sînt acolo. Nu-ţi rup faţa cu prezenţa, dar le simţi, la propriu, aromele. Şi toate felurile de mîncare sînt însoţite de poveşti despre gătit. De sinistrul şi masochistul obicei de a povesti despre mîncare, în timp ce mănînci. Aici vine obscenitatea. Aici e exhibarea. Aici pocnesc tensiunile. E ca-n sexul potenţat de vorbe picante. Actul fizic, însoţit de propria poveste în cuvinte. O tensiune care se construieşte cu plutirea duhurilor, meticulozitatea reconstituirii şi răbdarea gazdei, sub care fierbe migala desăvîrşită a răzbunării.

În sală, disconfortul emoţional apare repejor. Nu prea ştii cînd să rîzi sau cînd să te înfiori. E un joc continuu al înviorărilor şi căderilor de feţe. Traseele surprinzătoare, simplitatea năucitoare, aşezările în rol ale actorilor şi vraja acestei poveşti spuse pe şleau, dar cu mare dichis, dau un spectacol de teatru excepţional. Un fascinant proces colectiv care se descoperă pe sine, de la un spectacol la altul. O poveste cu sertare discrete care se deschid din ce în ce mai bine şi lasă la vedere o formă, ceva foarte de aici, cu un conţinut de oriunde.

Oameni de iubit pentru ce fac şi de urît pentru că nu sîntem în locul lor – Emilia Dobrin, Andi Vasluianu, Constantin Drăgănescu, Florin Dobrovici, Mihai Calotă. În bucătăria din spatele casei, Alexandru Dabija. La Teatrul ACT. Pe Calea Victoriei.

Cătălin Ştefănescu
este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.       

O mare invenție – contractul social jpeg
Moartea lui Tudor Vladimirescu: asasinat sau executarea unei pedepse?
Codul penal militar intern al Eteriei nu avea nici o valoare juridică.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
„Rusia trebuie să piardă”
Orice alt deznodămînt va duce la destrămarea ordinii internaționale așa cum o știm acum, cu consecințe ce nu pot fi estimate.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Punct și de la capăt
Dar, în general, reacția unora dintre politicienii și gazetarii autohtoni după eșecul Schengen n-a reușit să depășească mimica unei bosumflări provinciale.
Frica lui Putin jpeg
Antimaniheism
Dar se poate întreba cineva: dacă răul nu se activează fără o anumită, fie și mică, proporție de bine, de ce binele însuși nu e mai puternic și mai activ?
m simina jpg
Pisicile de la Palatul de Iarnă
În altă ordine de idei, aș merge pe mîna Ecaterinei cea Mare: Albastru de Rusia și Angora albă.
AFumurescu prel jpg
Federaliștii și antifederaliștii români
A te trezi cu un picior în fiecare tabără, ca să nu zic luntre, e o binecuvîntare și un blestem.
Iconofobie jpeg
Poeți (și critici?)
Dar şi cei croiţi astfel sînt, la urma urmelor, să admitem, nişte poeţi.
„Cu bule“ jpeg
Mim și mimă
În franceză, după unele oscilații de încadrare într-un gen, mime s-a fixat ca substantiv masculin, iar pantomime ca feminin.
HCorches prel jpg
Oldies but goldies
De la Simona Popescu la Emil Brumaru, de la Mircea Dinescu la Mircea Cărtărescu, autorii contemporani nu lipsesc.
radu naum PNG
Există un stadion nou de fotbal în Ghencea. Pentru ce echipă?
Da, există, dar numai pentru unii. Pentru alţii, nu există. E ca şi cum n-ar fi, ca şi cum în mijlocul acelui cîmp din Ghencea ar fi doar un lan de grîu, sau o groapă ca a lui Ouatu, sau vidul cosmic.
p 7 WC jpg
Revenirea „delictului de gîndire”
O persoană, spunea Atkin, nu poate fi reținută sau privată de bunurile proprii în mod arbitrar, nici chiar în vreme de război.
index jpeg 6 webp
Afacerea Tate și modelul românesc
Era, într-un fel, un amestec de sisteme de vînzare de tip MLM (multi-level marketing) cu principiile funcționării unei secte.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Skynet dă în bobi*
Tehnologiile avansate vor continua să evolueze și să aibă un impact major asupra societății.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Dubla măsură
Să ne înțelegem: nu vreau să-i evacuez nici pe Marx, nici pe Engels, nici pe G.B. Shaw, pe Sartre, pe Éluard sau pe Aragon din lista de repere semnificative ale culturii europene.
Frica lui Putin jpeg
Regii, vecinii noștri
Dacă acestea sînt așa, înțelegem pasiunea modernă pentru monarhia constituțională. Cu regii și prinții Angliei mai ales sîntem toți „vecini” prin intermediul presei, al Internetului și acum, iată, al unei cărți.
m simina jpg
La Azuga (II)
Din păcate, după cel de-al Doilea Război Mondial noul regim politic din România a căutat să minimalizeze contribuția monarhiei în istoria țării.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Ce oameni avem, ce oameni sîntem
Și în UE, relațiile dintre state au o bună doză de răceală și de cinism.
Iconofobie jpeg
Puțină genetică … literară
„Gena” funcționează, în acest context, asemenea sorții implacabile din tragedia antică. Devine fatum malus, predestinare obtuză.
„Cu bule“ jpeg
Paranghelia la discotecă
Descoperisem mai întîi un film grecesc din 1980, cu titlul în original Paranghelia, în care conflictul era declanșat de comandarea (= paranghelia) de către protagonist a unei muzici anume, într-un local.
HCorches prel jpg
Ca un cuțit de bucătărie proaspăt șters
Mircea Cărtărescu, în cîteva fraze, a spus, așadar, niște adevăruri tranșante și care trebuie rostite de o voce cu autoritatea lui.
radu naum PNG
Scapă Halep?
Există puţine certitudini în cazul controlului pozitiv cu Roxadustat al Simonei Halep, dar un lucru e sigur: orice ar fi, nu putem fi obiectivi.
p 7 WC jpg
A discreditat prăbușirea FTX „altruismul eficace”?
În cazul lui Bankman-Fried, riscul nu viza doar propria sa avere, reputație și poate chiar propria libertate.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Exploratorii existenței
Kundera nu extinde aceste observații și asupra altor acte artistice, dar cred că și în pictură, de exemplu, pot funcționa aceleași mecanisme.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Un an special pentru noi
Am trecut prin toate cele ale României. De 30 de ani, nimic din ce este românesc nu ne este străin.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.