Dacă sînteţi nevrotici, nu staţi în casă!
● Dumitru Sandu a avut curiozitatea să compare opinia publică din România şi pe cele din ţările UE în ultimii cinci ani. Adică a luat eurobarometrele realizate de Comisia Europeană şi s-a jucat cu ele – 180.000 de oameni incluşi în eşantioane, în şase valuri de sondaj –, reieşind chestiuni interesante. Lucrarea rezultată se găseşte pe site-ul reprezentanţei Comisiei în România („Opinia publică din România în context european. Structuri şi tendinţe pe spaţii societale şi regionale, 2007-2011“).
● Sandu ajunge la concluzia că principalul factor de schimbare socială în România, acum şi în viitor, va fi nemulţumirea tinerilor în legătură cu şansele lor de viitor. Tinerii din România au înregistrat cel mai dramatic declin din UE între 2008 şi 2011 la întrebarea „credeţi că veţi trăi mai bine peste un an?“. Graficul comparativ făcut de Dumitru Sandu ar fi amuzant, dacă nu ar fi dramatic. Tinerii din România pleacă în 2007-2008 de la procente de optimism oarecum comparabile cu cei din Nordul Europei. Apoi urmează declinul rapid la noi – 20 de procente pierdute într-un an, în 2009, şi încă altele în 2010. În toate regiunile UE s-a înregistrat un zigzag – optimism în 2007-2008, scădere în 2009-2010 şi un început de redresare în 2011. Dar în România căderea a fost dramatică. Ştiţi care este singura ţară care mai are o asemenea cădere? – ne întreabă şugubăţ Dumitru Sandu la evenimentul de prezentare a studiului. Grecia.
● Datele din studiu sînt de dinainte de protestele din Piaţa Universităţii, dar Sandu spune că nemulţumirea era vizibilă acolo. Şi mai crede – atenţie! – că o asemenea rată de pesimism în rîndul tinerilor va reprezenta un punct de cotitură socială, genul de punct de inflexiune despre care vom vorbi în viitor, cînd ne vom uita în urmă.
● De altfel, nu doar tineretul din România pare a fi uşor nevrotic. Acesta este termenul meu, nu daţi vina pe Dumitru Sandu. El doar demonstrează că, deşi tinde să urmeze valurile de opinie înregistrate la nivel continental – optimismul şi încrederea cresc şi descresc cam în acelaşi timp –, opinia publică măsurată în România înregistrează extreme între punctele din zigzag. Adică tindem să fim foarte optimişti în perioadele de optimism şi foarte pesimişti în perioadele de pesimism. Această instabilitate este periculoasă, spunea Sandu, de obicei se crede că schimbările, revoltele se produc cînd indicatorii merg în jos, dar nu e adevărat. Şi tind să-i dau dreptate. Oamenii care nu mai speră nu se revoltă, se obişnuiesc cu răul. Oamenii care trec de la speranţă extremă la deprimare extremă sînt susceptibili la exaltări şi la revolte.
● Avem deci un tineret care în trei ani pare a fi pierdut speranţa că ţara asta le oferă ceva. Şi un public general instabil şi nevrotic. Să arate cifrele astea o viitoare revoluţie? Acum speculez, fără legătură cu statisticile lui Dumitru Sandu. Vom fi capabili, noi, ca ţară, să canalizăm nemulţumirea asta în mod democratic? Va fi o revoluţie a bunei guvernări, cum crede Alina Mungiu-Pippidi într-un editorial foarte optimist din România liberă de săptămîna trecută? Va fi o răscoală a unora care aşteaptă mult de la un stat care acum nu mai are de unde le oferi? Şi dacă Piaţa Universităţii a fost simptomul acestei lipse de speranţă care se vede din statistici, de ce au fost însă atît de puţini? Totuşi, grecii, la fel de deprimaţi, au ieşit mult mai mulţi în stradă. Nu zic că vreau şi eu demonstraţii anticapitaliste în România. Dar dacă tot sîntem la fel de disperaţi la nivel social, e bine să manifestăm disperarea asta, să o dăm afară. Altfel, dacă se acumulează acolo, cine ştie cînd o vom plăti şi cum. Altă revoluţie, Dan Diaconescu, Noua Dreaptă? Micul burghez din mine s-a neliniştit de datele astea. Aş fi preferat mase mari de oameni în Piaţă, să-i ştiu, să-i văd, să le cuprind frustrarea şi revolta cu privirea, nu să o pipăi fricos prin statistici.
● Dumitru Sandu a pus pe două linii evoluţia încrederii în instituţiile naţionale şi evoluţia încrederii în instituţiile europene. Din nou, diferenţa este cea mai dramatică în România. Chiar şi la bulgari cele două linii sînt mai apropiate decît la noi. România tinde să aibă cea mai mică încredere în instituţiile naţionale şi cea mai mare încredere în instituţiile europene. În vechile state membre – UE 15 – cele două linii chiar s-au apropiat, în condiţiile în care încrederea în UE a scăzut uşor, iar încrederea în guvernele naţionale a rămas stabilă, fluctuaţiile fiind mici. Media pe noile state membre, cele intrate în 2004 şi 2007, este de 28% încredere în guvernul naţional şi 52% în UE. În România, raportul este 13% la 62%.
● Cum explicăm această diferenţă imensă? Vintilă Mihăilescu, invitat să vorbească la evenimentul de lansare a studiului de la Reprezentanţa Comisiei, făcea o comparaţie foarte interesantă cu pomana de viu din Oltenia şi cum evoluase pe vremea Ceauşescu: cu cît foamea era mai mare, cu atît babele de la sate puneau mai multe deoparte pentru lumea de dincolo, chiar şi lucruri greu de găsit, ca pachetele de Kent. Cam aşa şi cu UE, compara Mihăilescu: cu cît ne scad aşteptările faţă de instituţiile noastre, cu atît ne creşte speranţa faţă de Bruxelles. Care Bruxelles seamănă cu lumea cealaltă, nu ştim nimic despre el, dar sperăm să fie bine, acumulăm speranţă măcar pentru vremea de după.
● Comparaţia lui Vintilă Mihăilescu este magistrală, dar exagerată. Ignoranţa nu este totală faţă de Bruxelles, aşa cum este faţă de lumea de dincolo. Dimpotrivă, ceva informaţii despre Bruxelles tot ajung la omul simplu. Şi dacă ne gîndim cam ce vorbim despre guvernul naţional vs Bruxelles, vedem că fluxul informaţional e de natură să accentueze distanţa de încredere. Despre guvernul naţional omul află mai ales că taie salarii, că refuză să reducă preţul la benzină şi mîncare, că e corupt. E drept, despre Bruxelles nu află multe, dar ce află e mai ales pozitiv: Bruxelles ne dă bani, pe care guvernul naţional nu e în stare să-i cheltuie, Bruxelles ne dă peste degete pentru că sîntem corupţi, adică nu noi, ci guvernul naţional.
● Nu neapărat ignoranţa este cea care alimentează prăpastia de încredere investită în Bucureşti vs Bruxelles, ci chiar realitatea percepută. În plus, largi categorii de oameni foarte bine informaţi investesc speranţă tot în Bruxelles. În 2010 am organizat o consultare online a oamenilor implicaţi sau observatori în reforma justiţiei – adică magistraţi, ONG-işti, ziarişti care acoperă zona respectivă. I-am întrebat dacă ar trebui să continue monitorizarea UE pe justiţie şi dacă ei cred că s-ar face reforme fără presiunea de la Bruxelles. Ei bine, procentajele au fost covîrşitoare şi pentru mine. Doar vreo 3% dintre ei aveau încredere că fără Bruxelles vom mai face ceva în domeniu. Deci iată un caz care arată o logică perfect opusă celei a lui Vintilă Mihăilescu: nu ignoranţa, ci tocmai accesul la informaţie a sporit încrederea în Bruxelles vs guvernanţii locali. Şi cazul respectiv e doar unul dintre cele multe – adesea, oamenii apelează la Bruxelles ca strategie raţională pentru a ocoli blocajele sau răul de acasă. Cu cît nemulţumirea faţă de acest „acasă“ e mai mare şi mai legitimă, cu atît e mai raţional să cauţi soluţii în altă parte. Şi avem bafta să existe un arbitru extern – UE în cazul nostru. Poate nu e cea mai bună metodă de a ne rezolva problemele, dar este o strategie raţională în condiţiile date. Sau, acum mă loveşte ideea, poate şi babele din Olt practică pomana de viu ca strategie raţională. În condiţiile date.
