Urîţi-vă unii pe alţii!
Părintele André Scrima, revenind, spre sfîrşitul vieţii, la Bucureşti şi bucuros să constate ce mulţi români se declară drept-credincioşi şi strîns legaţi de Biserica lor, observa, totuşi, că în modul cum se răsfoiesc, la noi, Evangheliile trebuie să se fi strecurat o greşeală: „Acolo unde scrie «Iubiţi-vă unii pe alţii!», lumea pare să fi citit «Urîţi-vă unii pe alţii!»“. E un fapt că mai toate ziarele şi televiziunile, dar şi strada, cîrciuma, scara de bloc şi masa de familie par confiscate de un necruţător virus al agresivităţii, al conflictului, al plăcerii de a face rău şi de a spune rele, aşa încît interlocutorul să sufere. Ca să treci de băiat deştept, trebuie să loveşti din toate poziţiile, să n-ai milă. Ca să obţii ratingul dorit, trebuie să organizezi mici sau mari scandaluri. Adversarul, sau cel care e de altă părere, trebuie călcat în picioare: trebuie să te iei de numele lui, de înfăţişarea lui, de rudele lui. Şi, oricum, trebuie să nu faci economie de epitete (oricît de grobiene), de băşcălie ţanţoşă, de insinuări perfide sau de acuzaţii grandioase.
Şi eu sînt o fire irascibilă. Şi eu am, uneori, un „ochi rău“. Pe scurt, mi s-a întîmplat şi mie să mă las contaminat de momente de furor demolator. Dar am reuşit, sper, să nu-mi fac din atac un program de viaţă, să nu fac din toxină un medicament zilnic. Am fost sever, uneori, în judecăţile mele, am practicat, stilistic, caricatura, dar nu m-am sculat niciodată de dimineaţă cu pofta irepresibilă de a răni, cu sete de sînge, cu ură definitivă pentru cineva. Pe agenda mea nu scrie niciodată: asasinat moral, desfigurarea preopinentului, lichidare a celuilalt. Mi s-a reproşat, dimpotrivă, că „nu ţin minte răul“, că sînt „împăciuitor“ în chip vinovat, că nu sînt consecvent în „războaiele“ mele, ci mai curînd înclinat să cad la învoială, să accept prea uşor reconcilieri pripite.
Mă trezesc însă, adesea, tăvălit prin cianură în versiuni care mă iau întotdeauna prin surprindere. Se spun despre mine minciuni ridicole, se inventează derapaje infamante, se suprainterpretează accidente biografice banale şi frînturi de frază nesemnificative. Totul dintr-o dorinţă obsesivă, maniacală, de a provoca evacuarea mea din sfera onorabilităţii şi, dacă se poate, din viaţa publică. Foarte bine! Nu ţin cu dinţii de „statutul“ meu public. Dar nu pot să nu mă minunez de zelul, de hărnicia, de pasiunea mobilizate de unii pentru a mă face bucăţi. Pe mulţi nici nu-i cunosc. Unul din misterele urii e iraţionalitatea (demonică?) a înfloririi ei. Te trezeşti detestat de inşi cu care n-ai avut niciodată de a face, care nu fac parte din lumea ta, cu care nu ai nimic de împărţit. Te urăsc într-o variantă mistică. Se scoală cu tine în gînd, îşi fac un conţinut de viaţă din bucuria de a te murdări. În plus, se declară creştini. Alţii ilustrează ceea ce am numit de curînd sindromul „mirelui refuzat“: îndrăgostitul cade în genunchi dinaintea iubitei, o cere de nevastă, iar dacă ea refuză se înfurie şi o face tîrfă. Aşa am păţit, în vremea din urmă, cu doi-trei inşi nervoşi, pe care am avut proasta inspiraţie să nu-i slujesc cum ar fi vrut. Unul îmi cerea, cu numai două luni în urmă, să-i postfaţez o carte, altul m-a înghesuit ani de zile cu rugămintea să-i deschid expoziţii şi să-i comentez un volum de panseuri fade. N-am făcut-o. Drept care, din „tovarăş de drum“ curtat hiperbolic, am devenit, peste noapte, o căzătură, despre care se poate spune orice. „Justiţiarii“ nu se împiedică, la o adică, de adevăr şi de onestitate. Cutare post de televiziune, supărat că am făcut oarecari reproşuri unui angajat al său specializat în suduială, mi-a montat două execuţii publice ca la carte. În sfîrşit, un şmecheraş de firmă, ofensat că i-am făcut portretul, mi-a pus pe urme – cu relaţiile lui din „lumea bună“ – cîteva echipe de paparazzi care să mă dea la gazetă.
Problema cu ura e că, deşi e gîndită să sfîşie pe altul, sfîrşeşte prin a te sfîşia pe tine. Am văzut femei frumoase sau, în orice caz, foarte feminine, urîţite, la propriu, de grimasa reiterată a urii şi a furiei; am văzut bărbaţi inteligenţi ajunşi, din cauza urii, să se comporte ca nişte babe nebune, am văzut politicieni (de vîrf...) care se comportă ca la bodegă, moderatori care vorbesc, încîntaţi de ei înşişi, ca nişte plutonieri majori de provincie.
Ştiu: nu pot schimba lumea! Ura a devenit un model de bună purtare. Tot ce mai pot încerca e să le spun celor care trăiesc din ea: opriţi-vă puţin! Liniştiţi-vă! Citiţi şi pasajele evanghelice în care vi se propune să iubiţi. Pînă şi pe vrăjmaşi! Mai ales pe ei!
