Insensibilitatea cotidiană

Faptul de a avea imaginaţie e o garanţie de nefericire. Nu te poţi bucura de imediat, fie pentru că îţi aminteşti, melancolic, de necazuri trecute, fie pentru că te preocupă dificultăţi viitoare. Nu te poţi bucura de amintiri agreabile, pentru că ele ţin de trecut, şi nu te poţi bucura de posibile împliniri viitoare, pentru că te gîndeşti la obstacolele sau, pur şi simplu, la timpul care te separă încă de ele. Eşti mereu, printr-un soi de neodihnă a asociativităţii, în altă parte decît acolo unde tocmai trăieşti ceva. Nefericirea zilnică e incapacitatea de a fi contemporan cu experienţele proprii. Altfel spus, e un viciu de concentrare. În loc să focalizezi extatic asupra punctului, te laşi confiscat de liniile virtuale care îl preced sau îi urmează. Fericirea aflată la îndemînă se dizolvă, subminată de nostalgii, anxietăţi, false lucidităţi, presentimente. Ceea ce înseamnă că ea nu mai e resimţită ca fericire, nu mai e recunoscută în splendoarea simplităţii sale.

Dar dacă te mişti printre obiecte şi realităţi pe care nu le recunoşti ca atare, se cheamă că te mişti într-o lume închipuită, într-o plăsmuire care n-are nimic de a face cu lumea adevărată. Eşti captiv într-o reţea de ipoteze private, într-un univers paralel. În universul acesta nu te poţi întîlni decît cu tine însuţi, în forma ta cea mai proastă. Iei fiecare lucru drept altceva decît este, şi anume drept ceea ce fac din el aprehensiunile, spaimele şi reveriile tale. Bucuria reală, palpabilă, e adumbrită de o legiune de impurităţi imaginare. La fel, nefericirea reală e camuflată de nenumărate anestezii conjuncturale. Cu alte cuvinte, nu sîntem capabili să recunoaştem, ca atare, nici fericirile, nici nefericirile curente. Luăm drept fericiri satisfacţii de mîna a doua şi drept nefericiri mici crize de indispoziţie.

Întîlnim oameni extraordinari şi nu percepem şansa de a-i fi întîlnit. Trăim împrejurări spectaculoase şi nu citim în ele amprenta destinului. Ratăm, clipă de clipă, miracolul, semnificaţia, patosul. Ratăm, deopotrivă, „sentimentul tragic al vieţii“, abisul cîte unei zile, catastrofa latentă a cîte unei întîmplări oarecare. Sîntem inadecvaţi, oblici, afoni şi orbi. Trăim stins, pe o nesfîrşită tangentă la real, inapţi să distingem între esenţial şi accesoriu, între ce e important şi ce nu, între circumstanţa decisivă şi accidentul colateral. Interlocutorul optim e în faţa noastră şi nu-l recunoaştem, bucuria vindecătoare ne stă în preajmă şi n-o recunoaştem, drama transfiguratoare trece pe lîngă noi şi n-o recunoaştem. Sîntem înconjuraţi de semne pe care nu le recunoaştem ca semne, de apeluri pe care nu le înregistrăm, de prilejuri care ne scapă. Pînă şi moartea proprie ne apare ca improbabilă. N-o putem recunoaşte ca problemă acută a reflexiei cotidiene. Traversăm, aşadar, un peisaj luxuriant, fără să-i recunoaştem anvergura şi sensul. Sîntem subiecţii unui acces perpetuu de neatenţie. Insensibili la registrul inaparentului, gata să uităm ceea ce ne contrariază, nu ne mai lăsăm tulburaţi decît rar, de cîteva ori în viaţă, sub şocul, nelumesc, al unor iubiri, euforii sau suferinţe insuportabile. Recunoaşterea realului în uimitoarea lui, nudă, realitate devine, abia atunci, un eveniment.

Într-un anumit sens, Noul Testament este istorisirea trecerii – nerecunoscute – prin lume a lui Dumnezeu. Pe Iisus, dincolo de cercul restrîns al cîtorva discipoli (şi ei ezitanţi la răstimpuri), nu-L recunoaşte nimeni ca fiind ceea ce este. Iar El tocmai asta caută: nu să I se arate recunoştinţă din partea celor pe care îi instruieşte sau vindecă, ci să fie recunoscut de ei în adevărul Lui. Nerecunoscut ca Dumnezeu în vremea petrecerii lui pămînteşti, suspectat, hărţuit, judecat, batjocorit şi ucis, El nu e recunoscut nici după Înviere. Maria Magdalena îl ia drept un grădinar oarecare, doi dintre ucenici, pe drumul spre Emaus, îl tratează ca pe un străin. Cel nerecunoscut are, întotdeauna, statutul străinului, al intrusului care tulbură ordinea placidă a lumii. Dumnezeu, în Noul Testament, e Cel nerecunoscut, Străinul suprem, care vrea să vindece lumea de propria ei înstrăinare. Înainte de a promite oamenilor o înviere definitivă, la sfîrşitul timpului, El le cere să învie în viaţa de acum, adică să se comporte ca nişte oameni vii. Iar oamenii cu adevărat vii sînt cei care nu trec pe lîngă Dumnezeu fără să-l recunoască. Oamenii veacului, adică ai momentului, se simt bine – şi legitimi – în postura de fiinţe cunoscătoare. Credinciosul e cineva care vrea, în plus, să fie o fiinţă re-cunoscătoare.

Apărut în Dilema veche, nr. 14, 16 aprilie 2004