Cultul GPS
– John, ce e zgomotul acesta?
– O maşină, sir.
– John, dar de ce face un asemenea zgomot?
– A luat-o la stînga, sir.
– Bine, dar o maşină nu scoate asemenea sunete, trebuie să mai fie ceva!
– La stînga nu era stradă, sir. Acest nobil şi străvechi banc poate fi actualizat astfel:
– Peste 500 de metri viraţi la stînga, zice gipiesul.
– Bine, şopteşte şoferul pentru sine.
– Peste 100 de metri viraţi la stînga – avertizează din nou gipiesul.
– Am înţeles, am înţeles! se răsteşte şoferul. – Viraţi la stînga! vine ultimatumul gipiesului.
– Nu pot! se sperie şoferul şi opreşte în mijlocul drumului. La stînga nu e nici o stradă!...
De fapt, am asistat la o astfel de scenă, explicabilă prin faptul că în locul intersecţiei cu pricina se construise un pasaj subteran, iar GPS-ul nu era actualizat. Şoferul a rămas literalmente paralizat în mijlocul traficului, nemaiştiind, pentru cîteva clipe, cum să iasă din jungla urbană.
Ceea ce este însă fascinant dincolo de aceste glume sau cazuri extreme este încrederea oarbă pe care o capătă posesorii de GPS în vocea oraculară care le dictează drumul în viaţa de şofer. Am asistat astfel la tot felul de scene de habotnicie tehnică în care şoferul intra într-un fel de transă de pilot automat şi nu se mai uita decît la intersecţiile anunţate de Pythia virtuală din cutia de pe geam. Cunosc o doamnă, de pildă, care m-a condus odată de la un aeroport din străinătate pînă la hotel şi care repeta la fiecare pas ce-i spunea GPS-ul, ajungînd să aibă aceeaşi voce liiimpede şi monotooonă ca şi sărmana femeie din cutia magică. Am asistat la certuri între soţi, unul fidel GPS-ului, celălalt, de modă veche, atent la indicaţiile rutiere. Am fost martor al unor îndelungate dezbateri între partizanii GPS-imagine şi GPS-voce, fiecare cu setul lui de argumente şi contraargumente. Şi cîte şi mai cîte...
Să nu fiu însă bănuit de cine ştie ce conservatorism anacronic: GPS-ul este o invenţie extraordinară, care uşurează imens viaţa şoferilor pe drumuri necunoscute. M-am convins de mult de acest lucru şi de curînd am decis să-mi iau şi eu unul. Unde am însă unele reţineri este cînd vine vorba de vacanţe, de timp liber, de plimbări cu maşina în voia sorţii. Aici GPS-ul devine tiranic iar fanii săi – un soi de roboţei zîmbitori şi fericiţi, mai rău decît un grup de turişti japonezi din categoria veni, vidi, fotografi. În această privinţă, experienţele mele cu gipiişti practicanţi au fost, totdeauna, frustrante. Mergem să vedem Notre Dame. Se pune GPS-ul pe Notre Dame şi dă-i la stînga, dă-i la dreapta, iar la stînga şi iar la dreapta, pînă ajungi, pe drumul cel mai scurt, la Notre Dame. Oprit GPS, văzut Notre Dame şi plecat la alt obiectiv: GPS, GPS-işorul meu, care e cel mai scurt drumuleţ pînă la următorul obiectiv turistic?
Am ratat astfel, cu şoferi binevoitori, care doreau să-mi arate frumuseţile patriei lor, dar membri fideli ai congregaţiei GPS, o groază de lucruri interesante, pe lîngă care maşina gipizată trecea nepăsător. Ia uite! – exclamam eu din cînd în cînd, privind o piaţă încălzită de soare sau indicatorul către un castel sau o belvedere apetisante. Dar GPS-ul ne conducea mai departe, către obiectivul din capul lui de GPS. Am mers totdeauna pe autostrăzi drepte şi scumpe, tînjind din priviri după drumurile şerpuitoare prin văi şi sate minunate care se ghiceau la cîteva sute de metri de drumul nostru. Am ajuns totdeauna rapid la destinaţie, dar în capul meu destinaţia era drumul însuşi, pe care îmi doream să „flanez“ în voie...
Eficienţa GPS-ului este indubitabilă. Şi este salvatoare cînd time is money. Dar uneori e atît de plăcut să pierzi timpul şi să te laşi în voia capriciilor drumurilor care nu duc nicăieri! De regulă, nu ne putem permite aşa ceva, ştiu, avem cu toţii o agendă plină care ne mînă de la spate. Dar măcar din cînd în cînd, în rarele noastre momente de vacanţă, de „timp liber“, e atît de bine să poţi scăpa de tirania timpului util! GPS-ul se insinuează însă şi în această intimitate caldă şi ne readuce pe parbriz agenda pe care tocmai ne hotărîserăm să o aruncăm pe uşă. Drept la ţintă! – ar putea suna logo-ul pentru GPS. Dar care o fi oare „ţinta“ vieţii?
Dorind să maximizeze plăcerile călătoriei, GPS-ul sfîrşeşte astfel prin a face lumea mai mică şi viaţa mai săracă. Ceea ce spune ceva şi despre această brave new world în care trăim şi cu care ne-am obişnuit...
J’arrive, bien sûr, j’arrive! – spune Brel în unul dintre cîntecele sale. Mais je n’ai rien fait d’autre qu’arriver...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
