Răspîntii

● În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, gîndirea islamică ajunsese la răscruce. Simplificînd – cu toate riscurile pe care le aduce simplificarea – se aflau, de-o parte, Abu Hamid al-Ghazali (1058 – 1111) şi, de partea cealaltă, Averroes (1126 – 1198). Al-Ghazali dispreţuia filozofia şi credea numai în „raţionamentul“ mistic, îşi făcuse un obiectiv declarat din distrugerea fundamentelelor tradiţiei gîndirii greceşti, pentru ca, pe locul liber, să se înalţe definitiv silogismele şi învăţăturile sufismului, vedea în misticismul radical singurul fel de viaţă acceptabil (a şi părăsit postul de profesor la Bagdad pentru o recluziune mistică de 11 ani) şi gîndea ca o lovitură năprasnică de sabie. De cealaltă parte se afla Averroes, care gîndea că filozofia şi religia se presupun şi se stimulează întru cunoaşterea lui Dumnezeu şi a creaţiei Lui (pentru că „adevărul nu contrazice adevărul“ – vorbă frumoasă şi perfectă ca o caligrafie arabă), adică cineva care gîndea cuprinzător, flexibil şi armonios, care comenta pe Aristotel cu aceeaşi pasiune cu care căuta să înţeleagă Coranul şi care dovedea că dialogul intercultual îmbogăţeşte, şi nu subminează islamul. După o ezitare care a durat mult prea puţin, imensul corp de gîndire al islamului s-a mişcat pe drumul arătat de al-Ghazali, iar Averroes a însemnat ceva pentru posteritate mai degrabă în spaţiul creştin, unde Toma d’Aquino l-a valorizat definitiv. De ce s-a întîmplat aşa, ar trebui să ne explice cei care se ocupă de ceea ce cam pompos se numeşte „istoria ideilor“. Cert este că islamul, aşa cum îl ştim azi, este puternic influenţat de al-Ghazali şi la fel de cert este că, dacă Averroes ar fi fost cel care să imprime orbita gîndirii în spaţiul civilizaţional islamic, cu totul altfel ar fi fost lumea astăzi.

● Ultimele şase decenii ale secolului al XIV-lea rămîn decisive într-un chip destul de puţin desluşit, totuşi, pentru evoluţia Estului ortodox al Europei. Este vremea controversei isihaste, care a opus două figuri majore ale creştinismului: Grigore Palama şi Varlaam Calabrezul. Simplificînd – cu toate riscurile pe care le presupune simplificarea –, se aflau de-o parte şi de alta o viziune pronunţat mistică şi o viziune pronunţat raţională asupra creştinismului. Controversa în sine s-a dezvoltat pe mai multe dimensiuni, cea considerată centrală fiind disputa asupra luminii pe care ucenicii au văzut-o pe Muntele Tabor în timpul Schimbării la Faţă (Matei 17,2; Marcu 9,3; Luca 9, 29). Este această lumină creată sau necreată? Atoniţii, practicînd isihasmul, susţineau că pot ajunge la „perfecţiunea“ de a vedea acea lumină şi că ea este necreată. Varlaam, un adevărat savant al timpului, dar şi un versat diplomat bisericesc, a ironizat isihasmul, l-a contestat şi a susţinut nici mai mult nici mai puţin că subminează învăţătura Cristică. I-a răspuns Grigore Palama într-o manieră cel puţin egală ca elocinţă şi competenţă. Disputa a ajuns să genereze un Conciliu convocat la Constantinopol în primăvara lui 1341, prezidat chiar de împăratul Andronic al III-lea Paleologul. A cîştigat Palama, iar scrierile lui Varlaam au fost declarate eretice şi distruse. Dar controversa nu a încetat şi a mai fost nevoie de alte cinci concilii (primul convocat chiar în vara lui 1341), desfăşurate pe durata a zece ani pentru a regla definitiv chestiunea, pentru că atacurile la isihasm nu au încetat după înfrîngerea lui Varlaam. Dincolo de chestiunea pur teologică, au fost cel puţin alte două elemente de context politic care au determinat acest mers al lucrurilor. Pe de o parte, disputa dintre dinastiile Paleologilor şi Cantacuzinilor pentru tronul Bizanţului a fost puternic influenţată, dar a şi influenţat puternic deciziile Conciliilor, avînd în vedere faptul că monahii de la Athos se bucurau de un prestigiu imens în Imperiu. Pe de altă parte, nu lipsită de interes este evoluţia deciziilor Conciliilor în funcţie de dinamica fragilă a raporturilor dintre cele două biserici, de Răsărit şi de Apus, care erau, în epocă, într-un dialog interesant vizînd reunirea, determinat de creşterea pericolului otoman. În orice caz, victoria lui Palama a deschis drumul unei anume dezvoltări a ortodoxiei, îmbogăţind-o mistic şi stimulînd-o în sensul trăirii creştine, dar a închis un alt posibil drum de evoluţie, în care dialectica greacă şi platonismul ar fi fost motoarele dezvoltării. E greu de spus cum anume ar fi evoluat lucrurile în Biserica de Răsărit şi, în consecinţă, în întreaga civilizaţie Est-Europeană dacă Varlaam nu ar fi fost declarat eretic şi interzis. Consecinţele pe care le am în vedere nu sînt neapărat determinate de victoria lui Palama, ci de reprimarea lui Varlaam.

● Theodor Herzl a pus pe masa celui de-al VI-lea Congres Sionist, care a avut loc la Basel în 1903, propunerea de a înfiinţa un stat evreu pe un teritoriu ce aparţine, azi, Ugandei şi Kenyei – 13.000 de km pătraţi pe platoul Mau – care se afla atunci în Imperiul Britanic. Propunerea a şocat Congresul, fidel ideii fundamentale a mişcării sioniste: un stat evreu în Palestina. Herzl a ajuns la această decizie pentru că trei evenimente avuseseră loc. Primul: negocierile cu Sultanul Abdul Hamid al II-lea pentru a obţine dreptul de autonomie evreiască în Palestina eşuaseră (Sultanul propusese teritorii în Turcia sau în Mesopotamia sau în Egipt contra unei sume uriaşe de bani, dar exclusese categoric Palestina). Al doilea: pogromul de la Chişinău din aprilie 1903 crescuse serios presiunea antisemită în Imperiul Rus, pericolul căruia comunitatea evreiască trebuia să-i facă faţă era tot mai presant şi o soluţie imediată de evacuare pentru aceşti oameni trebuia avută în vedere. Al treilea: Joseph Chamberlain, secretarul de stat britanic pentru colonii, a oferit oficial platoul Mau/Uashin Gishu drept teritoriu pentru construirea unui stat evreiesc autonom. În acest context, Herzl a decis să supună votului Congresului Sionist această idee. Nici el nu era foarte convins, dar nici nu respingea cu totul proiectul. Propunerea a produs o serioasă diviziune în mişcarea sionistă: unii pasionat contra, alţii, nu puţini, pentru. Pînă la urmă, în 1903, s-a decis ca o comisie formată din trei persoane să meargă la faţa locului şi să întocmească un raport. În 1905, comisia a depus raportul care era destul de rezervat cu privire la posibilitatea întemeierii unui stat nou în acel spaţiu, citîndu-se ca impedimente majore fauna şi populaţia băştinaşă şi, ca argument pro, clima temperată a platoului. Între timp, Herzl a murit pe 3 iulie 1904. La al şaptelea Congres sionist, în 1905, propunerea britanică a fost respinsă. Însă o parte a mişcării sioniste a considerat multă vreme că această respingere a fost o greşeală. Ce ar fi decis Congresul dacă Herzl trăia? Dar, mai ales, cum ar fi arătat lumea de azi dacă, atunci, în zorii secolului al XX-lea, secolul nazismului şi al comunismului, evreii şi-ar fi întemeiat statul lor în Africa?