Două feluri de prostie
Nu vreau să vorbesc strict în numele meu, pentru că nu vreau să fac pe deşteptul. (Cel mai adesea fac pe deştepţii proştii...) Prefer să-i citez pe alţii, a căror deşteptăciune nu e pusă la îndoială de nimeni.
Mai întîi Paul Valéry: „Prostia e incapacitatea de a te lua singur peste picior“. De cîte ori (tot mai rar) mă uit la televizor şi dau peste gazetari şi politicieni în exerciţiul funcţiunii, sînt uimit să constat că discursul autoironic e, în majoritatea cazurilor, absent. Toţi se iau foarte în serios, toţi adoptă ambalajul complezenţei de sine: au dreptate, sînt de partea cea bună, inflexibili, siguri de ei, ţepeni, solemni, zidiţi în propria lor suficienţă. Pot fi băşcălioşi, batjocoritori, sarcastici, dar numai cu privire la ceilalţi. La adversari, la cei de altă părere sau de altă obedienţă. Dar despre ei înşişi – ca despre morţi – numai de bine...
E plin de jurnalişti care şi-au făcut o deprindere din a nu „ierta“ pe nimeni şi nimic. Îi amuză grozav să-şi întreţină „fanii“ strîmbîndu-se la tot mapamondul sau măcar la acea parte a lui care nu-i plăteşte. Articolele sau emisiunile lor sînt interminabile sesiuni de capete-n gură, lovituri sub centură, şuturi în glezne, pumni în plex, bancuri sîngeroase, scălîmbăieli de manej, trivialităţi de periferie. Bădărănia vinde. Poţi să spui orice despre oricine. Poţi rîde pe socoteala cui vrei tu. Numai cu propria ta persoană ai un armistiţiu solid, pe termen nelimitat. Cu tine (şi, eventual, cu cîţiva colegi de gaşcă) eşti împăcat. Şi pe cît de şturlubatic te manifeşti cînd e vorba de alţii, pe atît de crunt devii, dacă cineva îndrăzneşte să-ţi răspundă cu aceeaşi monedă. Luatul peste picior e monopolul tău. Restul lumii să poftească să stea cuminte şi să-şi pună cenuşă-n cap. Personajele astfel croite nu iau niciodată în calcul, fie şi măcar de ochii lumii, „d’un pamplezir“, posibilitatea, dacă nu chiar necesitatea strategică, de a se lua niţeluş în rîs şi pe ei înşişi: o ţîră de modestie (chiar şi de faţadă), un pic de dezacord (chiar prefăcut) cu sine, niţel dubiu de sine, două-trei glumiţe pe socoteala propriului portret, ceva, cît de cît, ceva din arsenalul mereu la îndemînă cînd trebuie terfeliţi alţii. Aş! Nu e cazul! „Infernul – vorba lui Sartre – sînt ceilalţi!“
Ce să mai spunem de politicieni? Aţi văzut vreunul „calomniindu-se“ singur? Luîndu-şi, oricît de rar, distanţă faţă de sine? Admiţînd că nici el nu e Făt Frumos din Lacrimă, Albă ca Zăpada, Ileana Cosînzeana sau Scufiţa Roşie? Nici vorbă! Viziunea reprezentanţilor noştri despre lume e de o cristalină simplitate: tot ce e dincolo de augusta lor siluetă pendulează între catastrofal şi ridicol. Opoziţia (respectiv puterea) nu sînt decît colecţii de zmei diformi, Babe Cloanţe, spîni, balauri sau caricaturi. Paradisul înseamnă „noi şi-ai noştri“. N-am întîlnit, în nici una din taberele politice, politicieni care, din cînd în cînd, să facă, inteligent, haz de ei înşişi! (Aş semnala o singură excepţie: Toader Paleologu, care a adus, în peisajul public dîmboviţean, un ton nou: destins, uşor relativist, politicos, străin de îndîrjire şi de patos militant. Dar pentru genul lui de politician nu avem încă, cel puţin aşa cred, un electorat pe măsură. În orice caz, dl Paleologu îmi provoacă, adesea, sănătoase accese de bună-dispoziţie, ceea ce alţii nu prea reuşesc, decît involuntar). Massa combatanţilor din Parlament, guvern şi partide preferă replica grosolană, giumbuşlucul kitsch, miştoul de stadion. Şi mereu cu privire la ceilalţi. Eul e, din principiu, în afara discuţiei: e monumental, îndreptăţit, încîntat de sine.
O a doua sentinţă (după cea a lui Valéry) vine de la Montaigne: „Încăpăţînarea şi fierbinţeala opiniei – iată cea mai sigură probă de prostie“. Trăim sub această „probă“ de peste douăzeci de ani, dar mai ales în ultimii patru. Nu mai există interlocutori, ci doar „adepţi“. Taberele de pe scenă sînt radicale, se excomunică reciproc, jură, cu ardoare, pe opţiunea proprie şi se tăvălesc reciproc, pe viaţă şi pe moarte, în dejecţii. Băsescieni neostoiţi şi anti-băsescieni crînceni îşi arată colţii cu enorme grimase de ferocitate, fac abuz de napalm, blesteme şi bale. Nimeni nu cedează, nimeni nu umblă la nuanţe, nimeni nu riscă să adopte bunele maniere, judecata nepărtinitoare, umorul. Şi nu vorbesc doar de politicieni. În joc e întreaga societate. În familie, la slujbă, la piaţă, pe stradă, la televizor, toată lumea e înfierbîntată, opacă la dialog, de neclintit în opinii, adeziuni şi incriminări. Analiza e înlocuită cu bîzdîcul, luciditatea calmă cu partizanatul isteric, inteligenţa cu stupiditatea.
Nu pot, în acest context, să nu amintesc o vorbă a lui Dostoievski din Însemnări din subterană: „Omul e prost. Fenomenal de prost!“. Aferim!
