Prostie şi dictatură

De cîte ori povestesc, dinaintea unui auditoriu occidental, scene din viaţa cotidiană sub dictatura comunistă, stîrnesc ilaritate. Nu pot reproşa nimănui că percepe în cheie comică ceea ce, în realitate, era sinistru. O fac eu însumi. Rîd zdravăn, cum rîdeam şi înainte de ’89, de aiurelile sistemului, de acel „amestec de I.V. Stalin şi I.L. Caragiale“ (Belu Silber), sub care am trăit decenii întregi. Se poate rîde, la fel, de dictatura nazistă? Cred că nu. Hitler nu merge cu nenea Iancu. (Noica invocase cîndva episodul legionar ca fiind singurul episod din istoria României moderne incompatibil cu caragializarea...).

Există, e drept, Chaplin sau Mel Brooks, dar comicul lor e de tip parodic: e o îngroşare băşcălioasă a lucrurilor. Realitatea comunistă n-avea însă nevoie să fie îngroşată pentru a fi ridicolă. Era parodică, era caricaturală prin ea însăşi. Hazul era gata făcut, drept care simpla relatare a faptelor e suficientă. Nazismul era nemijlocit barbar. Comunismul era nemijlocit absurd. Ambele sînt criminale, dar comunismul combina teroarea cu imense cantităţi de tîmpenie cotidiană. De aceea, după ştiinţa mea, nu există, în spaţiul nazist, o performanţă de tip Ilf şi Petrov. De aceea, poate, e inimaginabil să vorbim despre un nazism „cu faţă umană“. Comunism cu faţă umană, da, se poate. Faţa umană a comunismului e propria lui stupiditate, dacă acceptăm că prostia e unul din chipurile umanităţii... Într-o conferinţă ţinută cu doi ani în urmă la Colegiul Noua Europă, Tony Judt a reuşit să demonstreze că nazismul e un rău mai mare decît comunismul, dar că, pe de altă parte, comunismul e un pericol mai mare decît nazismul. Cred că una din explicaţiile acestui pericol suplimentar e tocmai componenta rizibilă (aşadar benignă în aparenţă) a comunismului. Înşelătoarea lui „faţă umană“. Nu-ţi vine să crezi că ceea ce vezi şi trăieşti e aievea. Rîzi. Mori de rîs. Adică pe măsură ce rîzi eşti lichidat.

Nu se poate spune că prostia lipsea de pe piaţa nazistă. (Dietrich Bonhoeffer are, în însemnările sale din puşcărie, o foarte frumoasă pagină despre prezenţa prostiei în orice formă de dictatură). Dar prostia nazistă era prostia sistematică, arogantă, rece, a fiarei îndoctrinate. Prostia comunistă, la fel de sîngeroasă, era simultan nătîngă şi cinică. Involuntar hilară, rudimentară, incultă, ea stupefia şi amuza înainte de a ucide. Prostia nazistă producea fiori. Prostia comunistă producea, în plus, bancuri.

Dar să nu abuzăm de dihotomii şi să admitem că prostia e un fenomen mult mai cuprinzător decît fenomenul dictaturii. În vreme ce, în Estul european, am fost victimele prostiei totalitare, Vestul ilustra abundent resursele de prostie ale lumii libere... La noi, propaganda comunistă a anilor ’50 şi ’60 descria Occidentul ca pe un univers în stare de putrefacţie. Dar stînga occidentală spunea, apăsat, acelaşi lucru. Şi lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Deunăzi, la un colocviu berlinez, o cercetătoare din Bulgaria inventaria, dinaintea unui public academic internaţional, clişeele criticii comuniste a capitalismului: în capitalism nu sînt cozi, pentru că oferta excesivă a negustorilor venali descurajează cumpărătorul, în capitalism există carne, dar, de fapt, e o carne falsificată, toxică, vopsită în roşu ca să-i amăgească pe proletari, în capitalism politicienii sînt mincinoşi, organizaţi pe grupuri de interese şi finanţaţi de mafii obscure etc. etc... Ei bine, o bună parte din universitarii apuseni prezenţi au căzut de acord, mai în glumă mai în serios, că, în fond, dincolo de oarecari exagerări, toate clişeele amintite comunicau adevăruri incontestabile: da, piaţa capitalistă isterizează consumul, da, alimentele sînt primejdios chimizate, da, politicienii sînt demagogi şi impuri. Un bun amic, sociolog, îmi spune la ureche: „pentru noi, intelectualii din Germania Federală, Germania de Est era «Germania cea bun㻓. Mi-am amintit, brusc, de Mircea Crişan, care imita curajos, în plină dictatură, stilul buletinelor de ştiri autohtone: „La San Francisco – cutremure, la New York – negri fără adăpost, la Glasgow – greve. La Bucureşti au înflorit salcîmii“. Evident, toate aceste ştiri erau adevărate. Ceea ce era fals era efectul juxtapunerii lor, distribuţia tendenţioasă a accentelor, compoziţia. Cînd un asasin spune: „toţi oamenii au, uneori, nemărturisite intenţii asasine“, el are dreptate. Dar pentru că o spune el, n-are. Stînga occidentală nu pare să se fi gîndit vreodată la asta. Şi n-o face nici azi. Să nu ne mirăm, deci, că, în ciuda absurdului lui, a imposibilităţii lui de principiu, comunismul a durat atît de mult...  

Apărut în Dilema veche, nr. 9, 12 martie 2004