Tramvaiul de la miezul nopţii
Anul 1987. O noapte de iunie foarte caldă. Prima răbufnire adevărată a verii. Coborîsem de la Mălăeşti pe poteca Take Ionescu (mirîndu-mă că a existat o vreme cînd politicienii construiau trasee montane care le purtau apoi numele) iar mai jos, pe drumul dintre Poiana Izvoarelor şi Gura Dihamului, chiar dacă era pădure, aerul fusese aproape sufocant. Sus pe văi găsisem totuşi încă destulă zăpadă. Dar cum, de fiecare dată cînd vine anotimpul cald, aproape nimeni nu-şi mai aminteşte că pînă nu demult a fost iarnă şi frig, la Bucureşti urma cu siguranţă să stîrnim uimire povestind că noi merseserăm prin zăpadă la mijloc de iunie. Traversasem chiar porţiuni periculos de alunecoase pe Brîul Caprelor. Visasem de multă vreme să ajung pe acea potecă îngustă, despre care auzisem că e suspendată infernal deasupra unor prăpăstii îngrozitoare, făcînd ca, prin comparaţie, Brîna Caraimanului, pe care o ştiam bine, să pară un simplu traseu pentru copii. Dar brîna aceea lungă nu mă impresionase cum mă aşteptasem. Prăpăstiile nu mi se păruseră atît de ameţitoare şi nu-mi provocaseră vertijul pe care-l aveam de fiecare dată cînd urcam la Crucea Caraimanului. Poate că era însă mai periculoasă tocmai pentru că nu te speria. Iar în văioagele pline de zăpadă care trebuiau traversate, orice pas greşit sau alunecare puteau fi fatale, chiar dacă prăpastia de alături nu măsura sute de metri, ci doar zeci.
Văzusem şi turme întregi de capre negre, care de fapt erau brune. Curioase, se apropiaseră mult de noi şi reuşiserăm să le observăm chiar bine. Trecusem şi pe la cabana Mălăeşti, cea mult încercată de-a lungul timpului, distrusă periodic de avalanşe sau incendii. Acolo unde, la lumina rotundă a lanternei, văzusem pe cearceafurile care se schimbau o dată pe sezon spectacolul straniu al unui vierme care se deplasa arcuindu-se pe verticală. Îşi aducea partea dinapoi lîngă cea din faţă, după care se întindea într-un fel de dans caraghios.
Rumegam toate aceste puternice impresii ale excursiei încheiate, cînd am auzit tramvaiul. Nu mică ne-a fost uimirea, fiindcă nu ţineam minte ca Ploieştiul să aibă tramvai. Stăteam pe o bancă din parcul de lîngă Gara de Sud (o gară cu o istorie la fel de complicată ca a cabanei Mălăeşti). Era pe la miezul nopţii, ceea ce făcea lucrurile şi mai stranii.
Ajunşi la o oră destul de tîrzie în Buşteni, constataserăm că nu mai e nici un tren spre Bucureşti, ci doar un accelerat de Galaţi. Ne-am urcat în el, în speranţa că vom găsi o legătură la Ploieşti. Ei bine, ajunşi în Ploieşti, constataserăm că legătura era tocmai în zori, aşa că ne instalaserăm pe o bancă din amintitul parc, întinzîndu-ne picioarele chinuite peste zi, ronţăind ultimii biscuiţi pe care-i mai aveam prin rucsac şi ridicîndu-ne din cînd în cînd să bem apă de la ţîşnitoarea din apropiere. Nu mai era nici ţipenie de om, dar spre deosebire de obiceiul acelor vremuri, parcul şi piaţa din faţa gării erau luminate. Şi atunci şi-a făcut apariţia tramvaiul cel roşu. La colţul parcului s-a oprit cu un scrîşnet metalic, ca un balaur supărat. Ne-am sculat de pe bancă să vedem mai bine. Nişte muncitori s-au dat jos din primul vagon vorbind între ei, nu prea tare. Păreau un fel de complotişti punînd ceva la cale, în timp ce oraşul dormea, toropit de căldură. Linia 101 abia se construise iar noi asistam, de fapt, la primul tur de probă al noului tramvai. Doar că în jurul parcului făcuseră o curbă foarte strînsă, pe care vatmanul nu se încumeta s-o ia. Cei de jos îl dirijau încet, avînd privirile aţintite undeva pe dedesubt. Maşinăria a pornit centimetric. Dar roţile scîrţîiau dureros pe şinele cele noi, îngropate direct în asfaltul proaspăt turnat, fără terasament. Nefiind ca viermele de la Mălăeşti, tramvaiul nu putea coti atît de strîns, constructorii proiectaseră curba greşit. Îndemnat cu „dă-i, dă-i!“, vatmanul a dat totuşi înainte. Roţile din faţă au scăpat de pe şine muşcînd din asfalt. Muncitorii au hăulit a stop, dar prea tîrziu. Proba eşuase. Nu reuşise s-o întoarcă „ca la Ploieşti“ (vorba asta cică ar veni chiar de la felul în care, pe vremuri, în gara de la Ploieşti, cea pe care o aveam în faţă, locomotiva se schimba dintr-o parte în alta a trenului). Tramvaiul era cu partea din faţă pe asfalt. Ne priveam între noi, nevenindu-ne să ne credem ochilor, şi am exclamat şoptit: „Ce cretini!“.
(Nu ştiu cum s-a rezolvat problema acelei curbe din traseul tramvaiului despre care ulterior am aflat că trebuia inaugurat a doua zi de către oficialităţile de stat şi de partid. Cert e că, în anii care au urmat, tramvaiul 101 a reuşit să-şi parcurgă neabătut traseul iar în 2009 a trecut pînă şi peste intenţia primarului oraşului de a-l desfiinţa.)
