Actorul, bucătarul şi moralistul

- ca într-un film de Greenaway -

După ce vedem telejurnalele de pe toate cele şase canale TV care le transmit simultan, dacă avem un pic de vertij şi o senzaţie de amar uscat în gură, să citim din scrierile domnului Jean de La Bruyère – un scriitor minunat din vremea lui Ludovic al XIV-lea, vorba venerabilului Chateaubriand, şi cine sîntem noi să contestăm criteriile lui Chateaubriand? Aşadar: „Există anumite rele în stat care sînt îndurate pentru că previn sau împiedică altele mai mari. Există alte rele care sînt aşa cum sînt prin modul în care s-au înscăunat şi care, fiind la origine un abuz sau o deprindere urîtă, sînt mai puţin vătămătoare prin urmările şi prin executarea lor decît o lege mai dreaptă sau un obicei mai raţional.

Mai există un soi de rele care se pot îndrepta printr-o schimbare sau printr-o înnoire, ceea ce este un rău, şi încă foarte primejdios. Mai există altele ascunse şi vîrîte adînc, ca nişte scîrnăvii într-un canal colector, vreau să spun îngropate în ruşine, în taină, în beznă; nu poţi să le scormoneşti şi să le răscoleşti fără să nu duhnească a miasme şi a mîrşăvie, şi cei mai înţelepţi se îndoiesc dacă e mai bine să cunoşti relele astea decît să n-ai habar de ele. E tolerat uneori într-un stat un rău destul de mare, dar care înlătură un milion de mici rele şi neajunsuri care ar fi, toate, inevitabile şi iremediabile. Mai sînt unele rele din pricina cărora geme fiecare cetăţean şi care ajung, totuşi, un bine obştesc, deşi obştea nu-i altceva decît totalitatea cetăţenilor. Există rele personale care contribuie la binele şi la folosul fiecărei familii. Sînt unele care îndurerează, ruinează şi dezonorează familiile, dar care tind către binele şi către păstrarea maşinăriei statului şi a cîrmuirii. Alte rele răstoarnă statele şi ridică altele noi peste ruinele lor. S-au mai văzut, în sfîrşit, unele care au săpat la temeliile unei mari împărăţii şi care le-au făcut să se spulbere de pe faţa pămîntului, ca să primenească şi să mai schimbe chipul lumii“.

S-ar zice că fenomenologia răului într-un stat e infinită, dar că, de cîte ori se manifestă într-un fel sau altul, şansele să ducă la ceva (mai) bun sînt foarte mari. Mi-a plăcut cel mai mult acest din urmă rău, care şubrezeşte imperiile numai ca să aerisească istoria.

Cînd scria rîndurile acestea, prin 1687, domnul La Bruyère locuia la castelul de Chantilly, loc al multor evenimente interesante în acea vreme. De pildă, la acest castel avusese loc, cu treizeci de ani înainte, premiera mondială a piesei Preţioasele ridicole de Molière. Poate că nu veţi considera un mare eveniment premiera absolută a unei piese minore cu titlu genial, scrisă de un actor care merită eternizat pentru moartea sa mai degrabă decît pentru dramaturgia sa – se zice că a murit pe scenă, jucînd chiar moartea personajului său... adică, jucînd moartea, actorul chiar a murit. Ei da, Molière a fixat în veac mitul suprem al morţii actorului, şi asta e mai mult decît foarte mult, veţi recunoaşte. În fine, dacă piesa lui Molière nu mai spune multe astăzi, sper să vă impresioneze măcar faptul că, la douăzeci de ani după premiera Preţioaselor ridicole şi cu zece ani înainte de reflecţiile despre răul în stat ale domului La Bruyère, tot aici, la castelul de Chantilly, s-a întîmplat un eveniment pe care îl găsesc cu adevărat fabulos. Şi sînt gata să susţin caracterul absolut excepţional al acestui eveniment, în faţa oricui. Ei bine, aici a murit Vatel. Ah, nu ştiţi povestea morţii lui? Nu ştiţi bine cine a fost Vatel? François Vatel a fost bucătar, maestru de ceremonii şi organizator de petreceri. Genial, se spune. Vatel a inventat frişca şi pentru asta, veţi fi de acord cu mine, merită recunoştinţa eternă a speciei. Fără frişcă, desertul ar fi fost mai insipid, erotismul – mai anost şi lumea – mai tragică. Şi cu toate astea, mult mai interesantă decît frişca lui a fost moartea lui. În aprilie 1671, pe cînd însuşi Ludovic al XIV-lea vizita castelul de Chantilly, Vatel a organizat o imensă petrecere pentru 2000 de oameni. Ceva n-a mers în organizarea perfectă pusă la cale de Vatel. Peştele pentru al nu ştiu cîtelea fel al meniului pantagruelic nu a sosit la timp de la pescarii din Canalul Mînecii şi, la sfîrşit, focul de artificii grandios plănuit a fost un fîs penibil. François Vatel nu a putut suporta o asemenea ruşine şi s-a sinucis. Chiar acolo, chiar în acea zi, chiar cu propria spadă. O să-mi ziceţi că nu se ştie sigur că aşa a fost, că povestea o ştim dintr-o scrisoare a marchizei de Sévigné şi că o marchiză mondenă de la 1671 nu e tocmai o sursă credibilă după criteriile jurnalismului „din trei surse independente“ de la începutul secolului XXI. Dar eu aşa cred că s-a întîmplat, şi Vatel e cel mai mare chef din cîţi au existat, nu pentru frişca lui, ci pentru moartea lui.

Şi chiar în acest loc domnul La Bruyère a găsit cu cale să scrie fragmentul despre răul în stat. Nu ştiu dacă există o morală în această succesiune de evenimente petrecute la curtea aceluiaşi castel. Poate că nu. Dar înlănţuirea lor de la sfîrşitul secolului al XVII-lea, ultimul secol fericit al monarhiei franceze, mi se pare provocatoare.  

(mai 2006)