Victoria televizorului în alegeri

Ne-am pricopsit. Partidul lui Dan Diaconescu a obţinut nişte primării şi niscaiva locuri în Consiliile Locale. În total, conform cifrelor parţiale disponibile la ora la care scriu (marţi dimineaţa), ar fi obţinut cam 10% în alegerile locale. „E puţin, să nu ne speriem“, zic unii comentatori. „Atîta e gradul de alienare mintală al electoratului românesc“, zice însuşi Cristian Tudor Popescu, adăugînd: „Se întîmplă ceea ce am făcut scurtă la mînă şi la limbă avertizînd: ca şi în cazul PNŢCD în 2000, cînd CV Tudor şi PRM au fost propulsaţi în prim-planul politicii româneşti, în sorbul creat de scufundarea unui partid mare pot să apară mutanţi politici monstruoşi“.

N-o fi mult, dar nu e totuna cu PRM sau cu alte episoade din trecutul recent. Partidul lui DD a fost creat integral la televizor. N-are nici un fel de activitate politică şi probabil că nici măcar cei care l-au votat nu pot spune nimic despre acest partid şi nu cunosc numele nici unui membru (în afară, desigur, de arhicunoscutul său fondator). Dan Diaconescu a cîştigat exploatînd spaimele şi frustrările oamenilor (în special ale perdanţilor tranziţiei) şi, mai ales, promiţînd vrute şi nevrute. E sinteza şi vîrful politicii bazate pe promisiuni irealizabile – de exemplu, 20.000 de euro de căciulă (cum a promis şi Geoană, ce-i drept doar celor care se întorc în ţară), pensii şi salarii mărite pentru toată lumea, din bani desenaţi pe hîrtie de moderatorul-preşedinte etc. Dar Dan Diaconescu nu a făcut decît să exploateze la maximum, cu abilitate şi cinism, „arta“ de a promite (utilizată şi de celelalte partide) şi, mai ales, dependenţa românilor de televizor.

La o altă scară, nici victoria USL nu e datorată în primul rînd faptului că ar aduce în scenă altfel de politicieni şi un alt stil politic decît al PDL. E mai degrabă un rezultat al tocăturii mărunte executate la televiziuni (în special la Antene), seară de seară, timp de ani întregi. S-a urlat din toţi bojocii despre „dictatura lui Băsescu“ şi propaganda a prins. Nu zic, nici preşedintele n-a fost altfel: chiar dacă în ultima vreme s-a mai liniştit, să nu uităm că ani la rînd a vorbit vrute şi nevrute, aţîţînd focul. Nu e nici pe departe dictator, e un preşedinte mediocru, care a făcut cîte ceva bun, a făcut şi greşeli importante, dar din păcate faptele sale s-au pierdut într-o mare de vorbe şi ţîfne. Nu merita demonizat – o să-şi termine mandatul şi o să-şi vadă de ale sale. Dar propaganda agresivă împotriva sa a prins la telespectatori şi, prin comparaţie, i-a făcut pe mulţi să-i perceapă pe Victor Ponta şi pe Crin Antonescu ca pe nişte cavaleri ai dreptăţii şi moralităţii, care îşi sacrifică timpul şi viaţa pentru a sesiza abuzurile „dictatorului“. Nici vorbă! Victor Ponta a ajuns premier şi a şi început să-şi dea cu stîngul în dreptul, să schimbe din funcţii oamenii numiţi politic cu alţi oameni numiţi tot politic (aşa cum a făcut şi PDL la vremea sa), iar victoria în alegerile locale o să-i dea aripi: riscă să înceapă să se comporte ca mentorul său, Adrian Năstase, făcînd din PSD un partid-stat şi aplicînd principiul „cine nu e cu noi e împotriva noastră“. Măcar PDL schimbase un pic metoda: a racolat primari (mai pe faţă, mai pe dos), dar nu a pus pumnul în gură presei, nici n-a constrîns opoziţia să facă „ciocu’ mic“. Dimpotrivă, opoziţia s-a manifestat din plin la televizor şi a construit un discurs bazat pe o retorică hiperbolică, în care fiecare gest al puterii era întors pe toate feţele pentru a se ajunge la concluzia deja trasă dinainte: e dictatură. Evident, acest tip de retorică vidă a fost anulat chiar de rezultatul alegerilor: în plină „dictatură“, opoziţia a cîştigat. Crin Antonescu mustăceşte acum (tot la televizor) vorbind despre o „mare majoritate“ care a votat USL. Dacă va ajunge preşedinte (deocamdată e un fel de copilot de premier şi e absolut amuzant să-l vezi cum se chinuie să ţină pasul cu Ponta), Crin Antonescu va fi un preşedinte submediocru, neluat în seamă de nimeni în Uniunea Europeană. Nici Băsescu nu prea a fost în largul lui la reuniunile Consiliului European, dar măcar el are un simţ al statului şi instincte politice bune.

Aşa încît alegerile locale reprezintă, în primul rînd, o victorie a televizorului. Pe vremea cînd mergea toată ziua bună ziua la televiziuni, Traian Băsescu a aprins fitilul vorbăriei. Opoziţia l-a urmat, iar acum îşi gustă triumful. N-a bătut apa în piuă degeaba la televiziunile colegului de alianţă Dan Voiculescu. Are acum ocazia de a construi acea Românie pe care o visa cu glas tare cînd combătea „dictatura lui Băsescu“. Numai că Dan Diaconescu e mai bun propagandist decît Ponta, Antonescu & co.: minte mai bine şi mai „emoţional“, iar promisiunile lui sînt gogonate rău (Victor Ponta e, totuşi, raţional). Va şti să exploateze foarte bine în favoarea sa cele 7-8 procente obţinute la locale şi, eventual, să obţină mai mult la alegerile parlamentare. Pînă la toamnă, se vor încinge cablurile TV de atîta propagandă.

În acest timp, în Europa şi în lume se iau decizii majore şi sînt probleme complicate de rezolvat. Nu ne-ar fi stricat să avem, într-o asemenea perioadă, nişte lideri de altă factură – mai serioşi, mai sobri, mai puţin îndatoraţi „sistemului ticăloşit“. Nu-i avem. Dincolo de orice explicaţie posibilă, rămîne un fapt: atît a putut produce, exercitîndu-şi dreptul la vot şi la liberă exprimare, poporul român. E adevărat, la asta a contribuit în mare măsură şi felul în care televiziunile au configurat, influenţat şi manevrat „spaţiul public“. Şi decăderea educaţiei – care îi face pe mulţi să creadă în toate prostiile şi aberaţiile. Deocamdată, avem o felie din electorat care crede în aiurelile televizate, una împărţită în două tabere imposibil de reconciliat (pro şi contra Băsescu) şi o a treia felie – consistentă – care stă pe margine. Nu se bagă. Nu votează. Între cele trei felii e un singur element comun: televizorul. Cei care n-au votat (aproape jumătate din electorat) se uită la televizor şi se satură de politică, ajung la concluzia că „toţi sînt o apă şi-un pămînt“. Se mai întîmplă şi la alţii, se vorbeşte şi în alte locuri despre „videocraţie“. Diferenţa e că, la noi, calitatea democraţiei e foarte slabă şi televiziunile sînt doar instrumente ale meschinăriei politice.