La ţigănci, prin ochiul rău - sau viceversa

Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină, dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întunerec. (Matei 6.22-23) 

În limba română, „ghinion“ vine din franceză, de la guignon (cu varianta arhaică guillon), care, la rîndul lui, provine din verbul guigner. Semnificaţia se plasează în zona ochiului rău, care vrăjeşte, pune pata, instalează fatalitatea, ghinionul. În franceză, vine din spaniolă, de la guiñon. Însă, la o cercetare mai atentă, domnul Goagăl – renascentistul absolut care ştie tot şi care ne face pe toţi egal de deştepţi şi de informaţi – te mai poate duce spre nişte dicţionare etimologice vechi, unde unii cred că rădăcina rădăcinilor acestui cuvînt se găseşte în foarte vechiul wanion, din limba engleză. Alţii spun că e doar o speculaţie imposibil de susţinut. Dar o privire rapidă spre wanion, într-un Webster’s Online, te conduce spre „un cuvînt foarte vechi, cu semnificaţie incertă, folosit doar frazal, with a wanion, însemnînd, poate, o echivalenţă cu răzbunare, lipsa norocului, sau ciumă“, aceasta din urmă, la rîndul ei, cu semnificaţia de catastrofă, stihie, nenorocire abătută asupra oamenilor. Umbra acestui cuvînt mai poate fi găsită şi în subţierea, în descreşterea lunii, asociată cu perioadele de maxim ghinion. Cu băgăjelul ăsta sumar de etimologii, mai luaţi-o uşurel, pe fir, şi daţi o căutare pentru cuvîntul lot, cu pluralul loturi. Treceţi prin română, franceză, jocuri ale norocului, loterii şi alte alea, pînă ajungeţi, iar, la engleză. În franceză o să găsiţi, printre altele, semnificaţia de termen argotic pentru femeie sau fată seducătoare, iar în engleză, the lot of somebody, însemnînd calitatea vieţii cuiva şi experienţele pe care le traversează.

Nu insistaţi prea mult cu căutarea. Daţi în altceva. Şi nu ăsta e scopul. Dar ideal ar fi să aveţi măcar o idee despre toate astea, la toamnă, cînd mergeţi la noua Sală Mică a Teatrului Naţional, la Bucureşti, să vedeţi Două loturi, de Caragiale, în regia lui Alexandru Dabija.

În mod normal, poate că mai mult decît atît nici n-ar fi de zis. Acest spectacol excepţional e cu totul non-teoretic, pe de-o parte, dar atît de deştept, pe de altă parte, încît analizele pe la periferia lui au toate şansele să joace hora, brîul şi bătuta ridicolului. Dar, acum, dacă tot m-am apucat, cu toate riscurile în traistă, merg mai departe cu povestea. Mai degrabă cu recomandarea. M-aş feri să vînd momentele de surpriză din spectacol pentru că ar fi păcat. Puteţi descoperi în dramatizarea lui Alexandru Dabija un Caragiale tenebros, expresionist, cu un umor lugubru, suspendat într-o ameţeală a deochiului, a superstiţiei maladive, care nu ştie ce e de fapt – credinţă înfiorător de temătoare, sau abandon în braţele firii omeneşti dezlănţuite. Domnul şi doamna Popescu, Căpitanul, Comisarul, Şeful de la Birou, Aprodul, Bancherul, cu toţii plutesc în căldură şi într-o lume a ceasului rău care vine din ei înşişi. Zici că Munch a revenit printre vii şi a descoperit, fascinat, body painting-ul. Clovnii muţi, de la Buster Keaton la Billy Bevan, pe urmă Fraţii Marx şi Marty Feldman, toţi marii ochioşi ai istoriei se adună pe feţele personajelor din acest spectacol. Dacă spui că au ochii căscaţi nu e suficient. Trebuie spus neaoş, pe româneşte. Ochii sînt beliţi, machiaţi gros, împrejur, cu negru, sînt găuri căscate în capete din care iese phthonos-ul, răul, pizma, ochiul dracului. Iar dracul e ca peştele-n apă, ca Woland la Moscova, se distrează de minune, manipulînd povestea, personajele, scena, făcînd să pară că toată lucrarea lui e doar o şmecherie lejeră. E ca un Gavroche, cu fiţe vintage, cu aerul cel mai degajat de pe lume, şi, dacă tot mai chibiţează şi el pe ici, pe colo, ce-ar fi să intre mai serios un pic în toată treaba asta cu loteria, cu banii de-mprumut, cu mlaştina de invidie din străfundurile fiecăruia, cu răul care trage de gratiile cuştii, doar-doar o ieşi să facă ravagii, pentru a instaura, apoi, „nevinovat“, compasiunea. Despre ţigănci, mai mult decît în titlu, nu zic. Trebuie să vedeţi.

Ravagiile deochiului se petrec aici înăuntrul şi în afara unei arhitecturi de metal şi plasă metalică. Îndărătul ei, stau, la stînga şi la dreapta, două oglinzi mari, care deformează sănătos tot ce se vede în dînsele. Arhitectura asta e şi casă, şi clădire de birouri, şi arestul de la Poliţie, şi biserică, şi bancă, dar mai ales e urna, roata vieţii în care numerele, norocoase sau nu, se amestecă fabulos cu oamenii şi cu răul din ei, care pozează în naivitate. Tăietura spectacolului e atît de precisă, de măiastră şi de surprinzătoare, încît comparaţia cu filmul devine, pur şi simplu, ieftină. Nu e ceva făcut ca la film. E ca la teatru, atunci cînd scoţi magia exact de unde te aştepţi mai puţin. Şi nu sînt elemente de spectacol pe care merită să le menţionezi. E o lume întreagă, zămislită de un regizor excepţional şi de o trupă de actori fabuloşi.

De multă vreme n-am văzut un grup de actori care să se livreze în felul ăsta unui proiect. Trupa din Două loturi e exact aşa cum povestim la o bere, pe terasă, că nu se poate la noi, şi relatăm, cu sadism, că la alţii se poate. Pur şi simplu, vezi pe feţele artiştilor conştiinţa valorii spectacolului în care joacă. E un lucru extrem de rar pe aici. Acest spectacol e un obiect de mare preţ. El va fi erodat, rîcîit la rădăcină, dintr-o parte, şi îngrijit, din cealaltă. După cum e şi normal. Mergeţi, la toamnă, şi vedeţi-l. Dacă vă place, păstraţi-l într-un gînd bun, solidar, intim. O să conteze.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.