România şi Ungaria, un joc politic periculos

O veste la fel de proastă pentru Bucureşti şi pentru Budapesta: relaţiile dintre România şi Ungaria s-au deteriorat în cîteva zile, ca urmare a demersului părţii ungare de a înhuma în inima Secuimii rămăşiţele pămînteşti ale scriitorului Nyiro Jozsef. În Ungaria, povestea se potriveşte perfect în peisajul sumbru dominat de intenţiile mai mult sau mai puţin oficiale de reabilitare a lui Miklós Horthy. În România, ca de fiecare dată în astfel de situaţii, barzii naţional-comunismului ies din nou la suprafaţă, din proprie iniţiativă sau chemaţi de editori de jurnale TV prea puţin inspiraţi, şuierîndu-ne în urechi: „V-am spus noi!“.

Dar cine are, de fapt, interesul de a tulbura apele într-o relaţie care, de mai bine de un deceniu, mergea bine sau măcar încetase să mai fie o problemă? În definitiv, avem astăzi, români şi unguri, interese comune mult prea importante pentru a ne mai putea permite să reînviem fantomele trecutului.

Este şi nu este o coincidenţă faptul că, în plină ciocnire pe tema reînhumării, cele două ţări se aflau de aceeaşi parte, chiar în Capitala României, pentru a da un semnal hotărît către Bruxelles în privinţa viitorului buget multianual al Uniunii. Dorinţa statelor mari contributoare la bugetul european de a mai tăia din propunerile Comisiei de la capitolele Coeziune şi Agricultură ne pică la fel de prost şi nouă, şi ungurilor.

România şi Ungaria poartă şi o mare responsabilitate pentru stabilitatea unei întregi regiuni. Reconcilierea istorică dintre cele două naţiuni a pus capăt unui întreg şir de speculaţii, ivite la începutul anilor ’90, cum că Transilvania ar putea fi teatrul unor ciocniri interetnice de proporţii, noua Bosnie, noul Kosovo. Nu doar că Transilvania nu a devenit aşa ceva, dar chiar a fost exemplul bun pentru Balcanii răvăşiţi de războaie. Dovadă că raţiunea triumfă, atunci cînd este căutată şi întreţinută de lideri politici responsabili. Exemplul româno-ungar rămîne actual, într-un moment în care nu ştim nici încotro se va duce Serbia lui Nikolici şi nici ce surprize ne poate rezerva o Grecie nervoasă.

Dar mai presus de toate acestea, sîntem la fel de interesaţi de supravieţuirea euro şi a proiectului european. Poate că exaltaţii din Ungaria şi visătorii din România vor gîndi altfel, în termenii unor proiecte naţionale de secol XIX. Însă prăbuşirea edificiului european va fi o catastrofă şi pentru noi, şi pentru vecinii noştri. Populismul şi exacerbarea naţionalismului sînt astăzi printre cele mai grave provocări la adresa coeziunii europene.

Era chiar imposibil de imaginat că un demers de la Budapesta privind reînhumarea lui Nyiro Jozsef nu-i va deranja nu doar pe prietenii români, ci şi pe supravieţuitorii Holocaustului. Nyiro Josef nu este chiar un scriitor de primă mărime în panteonul literar maghiar şi cu greu poate fi ignorat trecutul său politic. După Dictatul de la Viena din 1940, a devenit deputat în parlamentul de la Budapesta, a fost discipol credincios al lui Szálasi Ferenc, liderul partidului fascist Crucile cu Săgeţi, pe care l-a susţinut printr-o asiduă campanie de presă. La terminarea războiului, a fugit în Spania lui Franco, unde a murit în 1952. E greu de spus, aşadar, cîtă literatură şi cîtă politică sînt în spatele acestei poveşti. Iar iţele politice româno-ungare sînt, oricum, extrem de complicate.

Problema este că guvernul lui Viktor Orbán a avut, încă de la instalarea sa, un sprijin ferm şi constant de la Bucureşti, dinspre preşedintele Băsescu şi PDL. În Parlamentul European, reprezentanţii acestui partid au apărat ferm excesele guvernului de la Budapesta. Desigur, aceasta s-a întîmplat în conformitate cu linia politică a întregului PPE, dar nimic nu-i împiedica pe membrii delegaţiei române să pună un bemol, ţinînd cont de specificul situaţiei locale. De altfel, europarlamentarul László Tökés a devenit vicepreşedinte al Parlamentului European, şi datorită susţinerii grupului român din PPE.

Lider al ramurii dure a spectrului politic maghiar din Transilvania, Tökés este favoritul lui Viktor Orbán. Guvernul de la Budapesta susţine făţiş formaţiunile „disidente“, împotriva UDMR. Şi aceasta chiar cu riscul împărţirii voturilor maghiarilor, cu efecte negative asupra reprezentării locale şi parlamentare a întregii comunităţi. Aici, interesul lui Orbán coincide cu cel al jucătorului politic Traian Băsescu. Şi el a susţinut puternic ramura dură a maghiarimii, în detrimentul UDMR – formaţiune care ar trebui, probabil, să primească o lecţie pentru faptul că în 2007 a votat pentru suspendarea preşedintelui.

Apoi, Viktor Orbán gîndeşte departe, spre viitoarele alegeri, cînd va putea compensa voturile pierdute acasă cu cele ale maghiarilor transilvăneni, deveniţi proaspeţi cetăţeni ai „ţării-mamă“. Premierul de la Budapesta explorează astfel un nou şi mare bazin electoral. Iarăşi coincidenţă: acelaşi lucru l-a reuşit şi Traian Băsescu în Basarabia – şi, culmea, tot printr-o politică abilă a cetăţeniei! Şi aşa s-au pus bazele unui parteneriat pragmatic între Bucureşti şi Budapesta. Un parteneriat care nu a adus vreo iniţiativă comună, cu impact regional şi european. A făcut însă loc unor practici neeuropene care, iată, ajung să învenineze relaţiile dintre cele două ţări.

Şi, cum se întîmplă de obicei, lucrurile se duc imediat într-un punct mort. Premierul Ponta solicită scuze din partea Ungariei, după ce preşedintele Parlamentului de la Budapesta, Kövér László, caracterizase drept „primitivă“ reacţia Guvernului român în cazul Nyiro Josef. Este greu de crezut că Viktor Orbán va recurge vreodată la aşa ceva şi la fel de greu de estimat cum vor mai colabora Bucureştiul şi Budapesta de aici înainte.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni economice la The Money Channel.

Foto: M. Chivu