"Problema maghiară" - listă scurtă a motivelor de rîs

Buun. Să vedem cum stăm: cum-necum, în vreme de campanie electorală – pe fondul fricilor de creştere a ratei de schimb a monedei unice, al nemulţumirilor legate de nivelul de trai şi al deselor bîlbîiri ale proiectului european – iar se coace la soare celebra „problemă maghiară“. În ultimii ani, fără să facem, totuşi, lucruri nemaivăzute şi nemaiauzite, pe-aici s-au marcat cîteva progrese cu totul remarcabile în ceea ce priveşte îmbunătăţirea statutului minorităţii maghiare. Evident că se putea face mai mult. Dar e la fel de evident că se putea face mai mult pentru toată lumea din ţara asta, nu doar pentru minoritatea maghiară.

Fie la insistenţă externă, fie în urma presiunii continue a UDMR, cu toată văicăreala maimuţoilor ultranaţionalişti, echipaţi cu costume albe şi cu ochelari de sudură, s-au făcut paşi mari în drumul spre civilizarea relaţiilor cu comunitatea de etnie maghiară. Chestia e că şi părţi din comunitate, bine încălzite de nişte papagali costumaţi în ţoale husăreşti, s-au trezit să trateze disponibilitatea la dialog ca pe o slăbiciune. Dar ăsta e un lucru de care se fac vinovate mai toate guvernele de pînă acum, la fel de bine ca UDMR însuşi. Cînd s-a văzut în anumite părţi ale maghiarimii toată pelteaua dîmboviţeană a negocierilor de la putere – cu maghiari pe post de arbitri şi elemente de echilibru precar în Parlament – e clar că orice concesie, orice pas civilizator şi orice gest democratic normal au început să fie privite ca slăbiciuni. S-a făcut imediat loc pentru nişte tipi mai hotărîţi, care au zis că UDMR-ul s-a prins la complicitate cu puterea ca musca la zeppelin, şi că e nevoie de nişte bărbaţi adevăraţi care să pună picioru-n prag. Deunăzi, a mai apărut unul, un preşedinte de Partid Civic Maghiar de prin Covasna, care a declarat (preluat de ziarul Adevărul): „Dacă se continuă aşa, poate că va veni timpul cînd vom dori mai mult decît autonomie“. Oare ce-o fi mai mult decît autonomia? Poate astronomia. Poate gastronomia. Nu ştim, omul nu zice. Dar e clar că trebuie să ne speriem. Odată se trezesc vitejii flăcăi din comitatele maghiare, îşi îmbracă uniformele negre şi se pun pe treabă, să bage Ardealul într-un rucsac şi să-l ducă acasă la ei. Dar acasă la ei e tot în Ardeal. Să vezi minune, Ardealul o să rămînă pe loc.

În continuare, unii maghiari nemulţumiţi, care se îmbracă aidoma ilustraţiilor din cărţile de colorat şi care nu dorm noaptea de grija monstruozităţii de la Trianon, vor zice aşa: „Mizerabilii ăştia de români trebuie să plece la ei acasă. În Oltenia şi în Moldova, de unde au fost aduşi. Noi am fost aici de la început. Să ne scutească definitiv cu ridiculoşeniile lor daco-romane. Erau ciobani. Au ajuns pe-aici la muncă, la noi. Exact aşa cum merg acum la căpşuni. Pe urmă, au puit ca iepurii şi ne-au depăşit numeric. Sînt murdari, răi, primitivi, zgomotoşi şi leneşi. În comunism, s-au instalat în clădirile pe care noi le-am construit. Ne-au românizat numele şi ne-au interzis să ne păstrăm cultura. Conacele noastre, palatele, marile reşedinţe au ajuns sedii de CAP-uri. Drumurile din zonele cu populaţie majoritar maghiară au fost şi au rămas cele mai proaste. Ardealul era cel mai de preţ loc al Ungariei. Era o bijuterie. În satele şi în oraşele unde sîntem majoritari s-a mai păstrat cîte ceva. În rest, paragina şi mizeria domnesc definitiv. Uitaţi cum e la ei şi uitaţi cum e la noi. Cine poate contrazice diferenţa asta?“.

În continuare, unii români, umflaţi de patriotism doar cînd e vorba de unguri, rătăciţi în prejudecăţi şi fantasme penibile despre Buricul Pămîntului, vor zice aşa: „Ia să plece la ei acasă dacă nu le place aici. Au venit cu carnea sub şaua calului, ne-au rărit cît au putut şi s-au instalat pe-aici. Noi am rezistat, am luptat şi ne-am luat ţara înapoi. Dacă mai fac pe nebunii, mergem iar la Budapesta şi agăţăm opinci şi izmene de Parlamentul lor. Toată ziua vor inscripţii bilingve şi şcoală în limba aia. Aici e România şi se vorbeşte româneşte. Te duci p-acolo, prin ungurime şi secuime, şi nu-ţi dau o pîine dacă nu ştii să ceri în ungureşte. Vorbesc de faţă cu tine în limba lor, din care nu înţelegi nimic. Cînd e un român de faţă, tre’ să vorbeşti limba oficială a ţării. Sînt închipuiţi şi penibili, cu aerele lor de grofi şi stăpîni. Îşi învaţă copiii că noi sîntem inferiori şi ei sînt nobili. Nu visează decît să ia Ardealul. Nu zic o frază fără să insinueze ceva iredentist. Zici că ei au inventat mersul pe jos. Ar trebui puşi un pic cu botul pe labe…“

Am auzit vorbele astea aiuritoare, fierbinţi, de mii de ori. Uităm că sîntem profund frustraţi, şi unii, şi ceilalţi. Istoria s-a scris dur, iar comunismul ne-a marcat la fel. În momente dificile, nişte maimuţoi de serviciu se distrează, zgîndărindu-ne cu băţul la gard. Iar noi, pavlovian, lătrăm ca nişte bezmetici, ne punem uniforme şi şepci, sumane şi cuşme, gata să ieşim pe stradă, la vociferat. Dintr-odată, nu mai există decît unguri şi români în general. Şi aruncăm, unii asupra altora, cele mai tembele acuze şi prejudecăţi. Confundăm frustrările şi nemulţumirile de zi cu zi, transformîndu-le în idealuri de paradă care hrănesc doar orgolii rănite, bolnave, etern manipulabile.

Un lucru e clar. Statul democratic are legi. Poţi să spui ce vrei, să faci ce vrei, să gîndeşti ce vrei. Există lucruri pe care oricine le-ar face încalcă legea. Iar statul democratic ar trebui să dovedească putere şi consecvenţă în oricare dintre cazuri, fără cîcîiri, bîlbîieli, dări după colţ şi ezitări. Demnitatea se cîştigă prin consecvenţă, previzibilitate în reacţii democratice, onorarea promisiunilor şi respect pentru fiecare cetăţean. Iar cînd cetăţeanul încalcă legea, trebuie să suporte consecinţele normale ale acestui fapt. Scurt şi cuprinzător.  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.