Of, presa mea!

O vreme, am consumat presă din pasiune. Apoi, am consumat presă pentru că aceasta îmi devenise îndeletnicirea. De vreo trei ani, consum presă pentru că sînt dator să o fac. Dar abia aştept momentul – care nu ştiu dacă va veni vreodată, totuşi – în care să nu mai am nici un contact cu presa. Simt că viaţa mea va fi mai fericită dacă voi ajunge la performanţa de a nu mai citi nici un ziar şi de a nu mai privi la nici un canal TV de ştiri. Cum am ajuns aici? E o poveste personală, în fond, şi am ezitat mult înainte de a o împărtăşi cu dumneavoastră, dar o fac acum pentru că am observat că există din ce în ce mai mulţi oameni aflaţi în situaţia mea. Există din ce în ce mai multe victime ale presei. Şi aici nu mă refer la politicienii ale căror cariere sînt distruse de scandaluri de presă (nicidecum, cred că mulţi dintre ei chiar merită ceea ce li se întîmplă!), ci la cititori, la publicul care este „targetat“ de presă. Mă simt o victimă a presei nu ca politician (repet, din această perspectivă suport cu stoicism orice şi încerc să răspund pe măsură, înţelegînd că e firesc să fie aşa), ci ca parte a publicului. Tot mai mulţi oameni mi se par a fi loviţi cumplit de presa noastră. Limbajul folosit, dispreţul arătat pentru inteligenţa minimă, minciunile sfidătoare, atacurile nedemne, călcarea în picioare a oricăror norme deontologice, ba chiar ridiculizarea cuvîntului şi a practicii, siluirea grotescă a limbii române şi, nu în ultimul rînd, prostia agresivă au ajuns elemente tot mai importante în exprimarea jurnalistică de la noi. Iar eu resimt toate acestea cu acuitate şi văd cum fiinţa mea se deteriorează încet-încet pentru că sînt expus acestui gen de manifestare publică. Am observat că nu sînt de unul singur în această experienţă, dimpotrivă, fac parte dintr-un trend. Prin urmare, cred că e util să descriu aici, rapid, experienţa mea cu presa.

La începutul anilor ’90, eram mare cumpărător de ziare. Citeam ziare cu zecile (pentru cine nu îşi mai aminteşte, în anii 1990-1992 tarabele cu ziare din Gara de Nord erau lungi de aproape zece metri şi gemeau de publicaţii de toate felurile) şi mă miram de ceea ce descopeream. Pînă atunci, ideea mea despre ce se întîmplă în părţile lumii care îmi erau direct inaccesibile era formată de cărţi. Adică, lumea mi se înfăţişa direct prin capodopere şi, dacă nu, măcar printr-o scriitură îngijită şi expresivă. Deodată, am luat contact cu ziare prost scrise pe hîrtie aproximativă, care anunţau şchiop, cu litere violente, fel de fel de evenimente halucinante – un fel de OTV pe hîrtie. Citeam cu nesaţ, năucit de lumea pe care limba română prost scrisă mi-o releva. Interesul meu pentru politică a apărut tot atunci. Parte a lumii deşucheate, dar fascinante, pe care o întrezăream abia, era şi politica de pe Dîmboviţa. Confruntarea destinelor (Iliescu vs Coposu) mi se părea mai interesantă decît cea a partidelor aşezate şi ele pe aliniamentul trasat de cele două biografii atît de opuse. Românii au ales Iliescu, atunci.

Pe la începutul anilor 2000, am început să public consistent comentarii în fel de fel de publicaţii. Deja citeam presa cu alţi ochi, cu alte aşteptări. Deja militam. Aveam un crez politic pe care îl puteam articula cu uşurinţă, din interiorul căruia simţeam că particip la „bătălii“. Îi identificam pe inamici cu uşurinţă, dar aveam oarecare dificultăţi în a-i identifica exact pe prieteni. Cînd îţi e mai uşor să spui cine ţi-e inamic decît cine ţi-e prieten, devii o fiinţă tot mai dependentă de presă. Iar mie îmi era din ce în ce mai uşor să-i plasez pe oameni în cătare decît să-i plasez în inima mea. Am avut, în această vreme, satisfacţii. Vorba poetului, mi s-au îndeplinit toate profeţiile politice, dar, spre deosebire de el, simţeam că, totuşi, nu pot să mor liniştit. Încă. De prin acea vreme, am început să pricep că presa e un fel de armă, de instrument, că e partizană prin definiţie şi subiectivă prin esenţă. Există oameni de presă care sînt dedicaţi propriilor convingeri (ca mai toţi românii) şi există oameni de presă care sînt dedicaţi contractelor pe care le semnează în prealabil. Dar om de presă dedicat adevărului sau fanatizat de obiectivitate nu am văzut. Pe atunci, mi-am dat seama că democraţia din perspectiva presei nu înseamnă să ai ziare obiective, ci să ai ziare multe, multe de tot, în care să se audă toate subiectivităţile care exprimă curente semnificative în opinia publică. Să ai totul pe tarabă. De la adulatorii lui X la cei mai necruţători denigratori ai lui, de la ziarele stîngii comunistoide la ziarele dreptei celei mai radicale. Cînd taraba are zece metri şi ai pe ea tot, atunci democraţia e deplină. Cred că din acel moment am început să-mi pierd respectul pentru presă ca instituţie a societăţii civile şi să mi-l redirecţionez spre oameni din presă. Mai precis, am început să investesc respect şi admiraţie pentru cei care luptau pentru ideile lor şi să-i detest pe cei ce luptau pentru ideile altora.

Acum, resimt relaţia cu presa ca pe o obligaţie profesională, ca pe o parte a fişei postului meu. Nu mai am entuziasm, nu mai am aşteptări, nu mai am iluzii. În politică fiind, am aflat şi mai multe lucruri murdare despre presă. Ştiu jurnalişti cumpăraţi, ştiu jurnalişti care se vînd. Ştiu patroni de presă care îşi tratează proprietatea mediatică în termeni de sclavaj şi ştiu oameni de presă care, pentru preţul corect, acceptă aşa ceva. Am văzut cum se face, la ordin, dintr-o minciună – adevăr, am văzut cum se isterizează publicul folosindu-i, cinic, frustrările, furiile şi resentimentele, am văzut cum se trunchiază informaţii, cum se face ceea ce americanii numesc „the spin“, cu o ştire, am văzut cum se ocultează adevărul cînd e atît de evident că nu mai poate fi convertit în miciună. Am văzut şi cum „greii“ presei noastre şantajează, am văzut şi cum începătorilor le sticlesc ochii după aceşti grei. Mari speranţe, cum spuneam, nu mai am. Aştept doar ziua aceea în care voi putea trăi eliberat de această imensă ipocrizie obligatorie, fără să mai existe urmă de presă în viaţa mea.

Printre cei care vor neapărat să apere valorile civismului de la noi, există o exasperare generalizată: oamenii nu sînt suficient de interesaţi de treburile cetăţii, nu le pasă, nu se informează, nu participă. Pentru ei, o lume cu adevărat liberă este aceea în care cît mai mulţi cetăţeni frecventează presa, au păreri politice, votează şi, la limită, activează. Privind presa din România, îmi îngădui să fiu în răspăr. Cred că România este cu atît mai liberă şi societatea în ansamblul ei mai fericită, cu cît prezenţa presei în viaţa ei este mai redusă. Îi admir cu invidie pe cei care nu se uită la ştiri, nu citesc ziarele şi, în general, nu sînt condiţionaţi în opiniile lor de această imensă şi profund disfuncţională organizaţie numită „presa din România“.