EDITORIALE ȘI OPINII

Atunci cînd un fost preşedinte critică la scenă deschisă primele acţiuni de politică externă ale „urmaşului“ său, chestiunea este serioasă. Aşadar: ar fi trebuit preşedintele Klaus Iohannis, la ultimul summit european, să insiste pe includerea Republicii Moldova în cadrul Uniunii Energetice?

Preşedintele SUA Barack Obama a găzduit luna trecută un summit de trei zile despre „Combaterea extremismului violent“. Această temă a produs deja un nou acronim, CEV, utilizat, într-o fişă informativă publicată de administraţia Obama pe 18 februarie, de nu mai puţin de 12 ori.

După ce am fost uimit, după ce m-am amuzat, am simţit nevoia să contabilizez. După vreo jumătate de oră, mi-a fost clar. Ministrul folosea cuvîntul „Sistem“ (cu majusculă) la fiecare minut, cel puţin o dată. Apoi, am constatat că, atunci cînd vorbea despre o bază de date, o reţea de computere sau softul aferent, vorbea de bine.

Fotbaliştii sînt ceea ce sînt, un amestec de talent în diferite proporţii şi o apetenţă pentru a sări cîte patru treptele muntelui cu bani. Aceşti oameni ştiu că omenirea e capabilă să le ierte multe, orice ar face. Cei mai mulţi dintre fotbalişti sînt fiinţe amorale.

"De la o constatare pe care o făceam în preajma alegerilor europarlamentare de anul trecut. Ne uitam în jur şi nu prea aveam pe cine vota. De cîteva cicluri electorale, se cam învîrt aceiaşi actori pe scena politică, îşi schimbă numele ori apartenenţa de partid, dar nu apar, de fapt, nişte actori politici cu adevărat noi."

În urmă cu cîţiva ani, fascinat de cartea lui Edgar Geller (cel care a spus că pentru el România înseamnă Cîmpina) – Cîmpina copilăriei mele, mă gîndeam că greu s-ar mai putea scrie o altă carte care să adune poveşti interesante despre un oraş atît de mic.

Într-o carte pentru marele public, intitulată provocator The 48 Laws of Power (tradusă şi la noi drept Succes şi putere), Robert Greene şi Joost Elffers includ, printre cele aproape cincizeci de reguli ale supravieţuirii, una mai puţin obişnuită, cu nuanţă paradoxală.

Ministrul de finanţe al Greciei e, de două săptămîni, un personaj nelipsit din media germane. Televiziunile şi ziarele difuzează în continuare filmul şi imaginile cu Yanis Varoufakis arătînd degetul mijlociu – ca un fel de reminder că omul e mereu gata să-şi bată joc de germani pe banii lor.

M-am uitat la Aferim! cu acelaşi gînd cu care am citit scenariul acum aproape doi ani, cînd Radu Jude mi l-a dat să-l citesc: e România pe care au refuzat-o paşoptiştii, pe care au încercat să o schimbe paşoptiştii (mă leagă o prietenie de Jude, deci să nu vă aşteptaţi la ceva obiectiv în textul care urmează).

Exact ca în dramaturgia zombi: ecranul e populat de fizionomii plauzibile, de oameni „ca toţi oamenii“, de figuri „normale“ pînă la banalitate, dar, la momentul (in)oportun, chipurile se schimonosesc. Ochii capătă un luciu roşiatic, halucinatoriu, iar din gură iese, scabros şi ameninţător, un soi de caracatiţă absorbantă.

Mai ales odată cu revoluţia industrială, aceasta a schimbat fundamental sensul şi valoarea copilului: din anticameră a vieţii adulte, copilăria a devenit o perioadă de sine stătătoare şi prelungită pentru a permite „generaţiei viitoare“ să se pregătească pentru muncile industriale ce necesitau competenţe elaborate.

„Fiecare arestat va avea o matraţie de paie neînseilată şi un tufec sub el“; „toate tufecurile şi matraţile vor fi schimbate odată în trei luni. Rogojinile şi paiele din tufecuri vor fi reînnoite de cîte ori se va simţi trebuinţa.“

Îmi amintesc de un premier, profesor de economie, care s-a retras din funcţie declarînd că „l-au învins structurile“. Ce vor fi fost acelea, rămîne de ghicit. Limpede e, însă, că „structurile“ reprezentau piesele componente ale „sistemului“.

Azi, cu un PIB per capita de aproape 19.000 de dolari, România este la mare depărtare de Moldova şi Ucraina. Oricîte greşeli a făcut în ultimul sfert de secol – şi a făcut destule! –, România nu a renunţat la orientarea spre Europa şi NATO.

În ultimele luni, ceea ce cred oamenii de la televizor despre acţiunile Direcţiei Naţionale Anticorupţie este exemplar pentru sminteală. Antena 3 şi ceilalţi voiculescieni ori pontişti au considerat mereu că este o instituţie monstruoasă, echivalentă poliţiei politice, făcută anume ca să servească tirania lui Băsescu.

Cum aş putea ignora „campania anticorupţie“? Cum ar putea oricare dintre concetăţeni să nu o bage în seamă? DNA-ul atinge cote ameţitoare de popularitate, televiziunile de ştiri relatează non-stop. Am observat chiar o oarecare blazare, în ultima vreme.

E nevoie de cîteva proiecte nu foarte mari, care să-i facă pe bucureşteni să se reconecteze la oraş. Dacă reuşim să facem cîteva proiecte prin care să reconectăm cetăţeanul la oraş, cetăţeanul va deveni mai activ şi va simţi că implicarea lui e necesară şi utilă.

Nu ştiu cum ajunsese acolo, dar mi-am dat seama că, de fapt, misiunea lui era să-i supravegheze pe meşterii care lucrau. Preotul citind cocoţat pe biserică mi se pare astăzi o scenă de suprarealism est-european.

Eram amîndoi elevi de liceu (în clasa a zecea, mai precis), iar o petrecere cu mediciniste (de ani terminali, cum ni se spusese) însemna materializarea unui „vis auriu“, vorba (intraductibilă) a fetelor de la A.S.I.A., de acum vreo cincisprezece ani.

Agitaţie mare în Germania după apariţia ministrului de Finanţe al Greciei. Sute de mii de germani l-au urmărit de pe canapelele lor confortabile pe Yanis Varoufakis înfierînd politicile de austeritate şi susţinînd că Grecia ar trebui să-şi declare falimentul şi să părăsească zona euro.

Nici o ţară din istoria modernă nu a dispus de atîta putere militară globală ca Statele Unite. Şi totuşi, unii analişti susţin că SUA merg pe urmele Marii Britanii, ultima putere hegemonică mondială care a trăit un declin. Această analogie istorică, deşi tot mai răspîndită, este înşelătoare.

E foarte trist să vezi cum un act de expresie artistică, aproape orice-ar face, se loveşte – aici, la noi – cu capul de un zid. Pe de o parte, e vina istorică, veche, a obiceiurilor tribale ale diferitelor grupări de artişti.

Acesta nu e un text anti-Băsescu. Omul e la pămînt şi merită respectul nostru pentru multele lucruri bune pe care le-a făcut în politica internă. Însă trebuie să discutăm deschis despre aceste lucruri, pentru că doar aşa putem schimba ceva de fond.

Într-un spaţiu destul de restrîns, de cîteva sute de metri pătraţi, de-o parte şi de alta a liniştitului rîu Gyeong, ajuns la cîmpia de lîngă Yongin, se găseau trei restaurante, dispuse ca într-un banc asiatic: unul chinezesc, unul japonez şi unul coreean.

În ultimul număr din Der Spiegel, şase greci stau de vorbă despre situaţia politică şi economică a ţării lor: un ministru al noului guvern, primarul Atenei, un scriitor, o jurnalistă, o cîntăreaţă şi un om de afaceri (de fapt, o doamnă). Impresia generală este că aproape toţi sînt mai îngrijoraţi de soarta Europei decît de propria lor soartă.

La încheierea proiecţiei în avanpremieră a filmului lui Radu Jude, prima întrebare a fost, după cum mă aşteptam, „De ce sînt prezentaţi preoţii cu atîta lipsă de consideraţie?“ A urmat un comentariu binevoitor-uimit: „Este filmul unei rupturi, n-am mai văzut aşa ceva…“. Şi discuţia a culminat cu o formulare inocent-sinceră, demnă de toată atenţia.

Unele denumiri ale obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte dispar, altele îşi schimbă referentul, potrivindu-se noilor timpuri şi mode. Şoşonii evocă vremuri trecute, dar nu şi-au pierdut deloc actualitatea. Termenul provine din franceză, din substantivul chausson, aparţinînd familiei lexicale a verbului chausser, „a încălţa“;

Eram profesor stagiar. Mă bătea gîndul să mă însor şi n-aveam un sfanţ. Într-o zi am aflat de la cineva că şefa mea de catedră se pregătea să-şi dea gradul. Familie, copii, gospodărie, viaţă grea. Cînd să-ţi mai faci vreme să scrii vreo 60-70 de pagini! Pe vremea aia, încă nu apăruse moda să-ţi iei un sabatic.

Am semnat pentru ca fiul meu, din clasa zero, să meargă la ora de religie. De ce? Mărturisesc: din teamă. Mă tem ca nu cumva, în atmosfera deja creată, copilul să fie ostracizat sau marginalizat, din motive pe care eu le pot înţelege. El, însă, nu.

După căderea comunismului, foarte rapid, lumea românească a învăţat cum stă treaba cu sondajele de opinie. Ca să rezum vulgata în materia asta, sondajele sînt acele măsurători ale opiniei publice care îţi spun cine cîştigă alegerile dacă alegerile ar avea loc duminica viitoare.

În viaţă e nevoie de ordine contabilă. Măcar atît am înţeles şi eu, cu mintea mea de inginer. Necazul apare atunci cînd, la decont, doamna de la „deplasări“ se uită prin hîrtii şi zice: „Astea nu-s bune. N-au ştampila rotundă“. Ţi se urcă la cap. Stai să îi explici că ştampilă pe factura de la hotel poţi obţine în Bulgaria. Ba chiar şi la Praga sau Budapesta.

E clar că sînt lucruri care zboară cu viteză pe deasupra capului nostru, le admirăm ca într-o demonstraţie aviatică cu ochii în sus şi gura deschisă pînă cînd ne înţepeneşte gîtul. Cîteodată, cîte ceva se mai prăbuşeşte, născînd o ciupercă de foc şi groază, dar ăsta e clou-ul petrecerii.

Scriam nu demult despre senzaţia de trăinicie a lucrurilor pe care le vezi în Austria. Totul pare făcut să dureze zeci şi sute de ani, ideea de improvizaţie aproape că lipseşte. Prin comparaţie, în România improvizaţia pare la ea acasă. Pe tema asta am de spus o poveste.

„Auzi, bătrîne“, îmi spune, pe nepusă masă, deunăzi, amicul meu – profesor la Conservator – Ionaşcu Bidică, „tu o ştii pe aia, Ilona Staller, care a fost membră în Parlamentul italian?“ „Vorbeşti despre Cicciolina, actriţa de filme pornografice din anii şaptezeci-optzeci?“, răspund, la rîndul meu, cu o întrebare, puţin derutat.

Frontul Naţional este cercetat de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) în urma unei sesizări a Parlamentului European. Preşedintele Martin Schulz i-a scris şi ministrului Justiţiei din Franţa, Christine Taubira, despre suspiciunile de fraudă. Primele acuzaţii au apărut într-un articol publicat de Le Monde.

Estonia este ţara din lume cu cel mai dezvoltat sistem politic-administrativ online. Fiecare cetăţean estonian are şi o identitate online, care îi permite să semneze documente criptate, să plătească taxele, să facă comerţ online pe baza cardului de identitate, să voteze.

„Dezamăgiţii“ de după 1989: „Altceva am sperat. Au murit oameni degeaba. Una peste alta, era mai bine înainte“. Eu, unul, am trăit episodul „decembrie 1989“ ca pe un miracol şi, oricîte rele văd în jur, sentimentul miracolului rămîne întreg.

Ceva s-a schimbat în mediul universitar britanic. Mulţi profesori sînt epuizaţi, stresaţi, excedaţi, suferind de insomnie, anxioşi, cuprinşi de sentimente de ruşine, agresiune, jignire, vină şi, în general, de senzaţia că sînt deplasaţi, că nu mai sînt „la locul lor“. Acest lucru poate fi observat pretutindeni.

Interjecţiile şi onomatopeele aparţin prin tradiţie unei zone lingvistice mai puţin studiate. E de obicei o surpriză pentru un începător într-ale lingvisticii să descopere cum sunetele şi zgomotele naturale, de pildă strigătele produse de animale, sînt aproximate de limbile existente în feluri destul de diferite.

Cît de utilă e reorientarea politică externă a României care transpare din opţiunile politice filogermane ale preşedintelui ei? În ajunul vizitei sale la Berlin, preşedintele României, Klaus Iohannis, pare să-şi fi clarificat definitiv opţiunile externe. „Europenizarea completă“ a României e unul din salutarele obiective centrale.

Ar face mai bine preşedintele Iohannis să iasă la baionetă împotriva Guvernului Victor Ponta? Un lucru e cert: multe critici pe această temă s-au îndreptat în ultima vreme către Palatul Cotroceni. S-a exprimat în acest sens ex-preşedintele Traian Băsescu şi mai mulţi comentatori de politică internă i-au ţinut isonul.

Succesul cărţii dlui Lucian Boia e imens. Mai toţi cei pe care îi cunosc au citit cartea şi jubilează în tristeţe: părerea lor proastă despre fibra etică a intelectualului român se confirmă acum, iată, cu dovezi istorice sistematice. Eu însumi simt această plăcere ciudată, a confirmării în pesimism.

Un american la Paris s-a văzut de două ori în secolul XX: la fiecare Război Mondial, atunci cînd nemţii erau cît pe ce să învingă Franţa. Nesfîrşite pot fi discuţiile. Era sau nu nevoie? Puteau interveni mai devreme sau nu? Ce au avut de cîştigat? De ce să mai stea în Europa după ce s-a terminat Războiul Rece?

Păi, nu aşa am învăţat la istoria bine frămîntată precum chifteluţele care se serveau la masa de prînz a şcolilor cu program prelungit? Că doar Roberto Carlos de Anjou a mărşăluit cu armurile lui sclipitoare prin Oltenia, nu prin Iutlanda. CS U a ales un teren ţepos şi un joc baricadat pentru a întîlni căpcăunul momentului, despre care unii zic totuşi că n-a mai rămas decît pielea de el.

Are studii de master şi doctorat în biblioteconomie şi ştiinţa informării la University of Illinois, Urbana-Champaign, iar de anul trecut a fost numită directoare interimară a Bibliotecii Naţionale din România. Claudia Şerbănuţă este o excelentă profesionistă şi vorbeşte despre problemele bibliotecilor cu pasiune.

● Doi oameni pe biciclete, din aceia care dau turul containerelor de gunoi în căutare de lucruri, se întîlnesc în faţa unei ghene. Unul are o bicicletă albastră, chiar destul de nouă, şi o ţigară în colţul gurii, lipită parcă acolo definitiv. Oare ei nu se consideră concurenţi în ale găsirii de valori prin gunoaie?

În 1987, ca student în anul I, prima întîlnire cu un universitar am avut-o la deschiderea oficială a anului academic şi ea m-a încredinţat pe deplin că intrasem într-un nou mediu intelectual, ce avea să mă plaseze pe o cu totul altă traiectorie de evoluţie decît cea cunoscută, anterior, în liceu.

Cancelara Angela Merkel a avut o nouă discuţie despre situaţia din estul Ucrainei cu preşedintele Vladimir Putin, cu Petro Poroşenko şi cu François Hollande. O conferinţă telefonică menită să-i reasigure pe cei trei că acordul de la Minsk e încă de actualitate – mai precis, că e respectat de Putin.