Prieteni la ofertă
Un american la Paris s-a văzut de două ori în secolul XX: la fiecare Război Mondial, atunci cînd nemţii erau cît pe ce să învingă Franţa. Nesfîrşite pot fi discuţiile. Era sau nu nevoie? Puteau interveni mai devreme sau nu? Ce au avut de cîştigat? Ce „şi-au tras“ la schimb? De ce să mai stea în Europa după ce s-a terminat şi Războiul Rece? „Imperialismul lor e enervant. Se bagă peste tot, deschid mereu fronturi de bătălie, vor să ţină preţul petrolului sub control, să o ducă ei bine, toată lumea e sub semnul lui Pax Americana, ne împing de la spate să trimitem soldaţi prin tot Orientul Mijlociu, ne freacă menta să cheltuim pe înarmare, să îşi vîndă ei avioanele şi rachetele...“. Ce mai? Nişte tipi care merită priviţi cu scepticism, orice ar face.
Poţi auzi acest tip de argumente în mai toate cafenelele europene şi printr-o sumedenie de articole de fond, editoriale, analize. NATO-scepticismul este nărav vechi care dă bine la ’telectualul ivropean. E mai şic chiar decît euro-scepticismul (care, mai nou, e prea „de masă“, prea vulgar). Pînă de curînd, îl găseai la stînga politichiei, ceea ce era relativ normal. Înainte de 1989, nu ai fi putut să aştepţi altceva de la un Georges Marchais sau o Dolores Ibarruri. Astăzi, după anexarea Crimeei şi asaltul din Ucraina, mulţimea de democraţi „liberali“ occidentali dispuşi să apară la Rossyia TV şi să veştejească politica imperialistă a Occidentului este zăpăcitoare. Tot aiuritoare este şi „banda lărgită“ a spectrului politic pe care îl reprezintă respectivii. În corul de admiratori ai lui Putin nu sînt numai comuniştii, grecii din Syriza sau spaniolii de la Podemos. Găsim, pe post de solist, cam orice partid antisistem: Marine LePen cu al său Front Naţional, bulgarii de la Ataka, austriecii din Partidul Libertăţii sau ungurii de la Jobbik. Toţi împărtăşesc antipatia faţă de valorile democraţiei liberale (aşa cum o ştie doamna Merkel, nu domnul Orbán).
Unele dintre partidele astea sînt în fruntea sondajelor electorale (vezi cazul Franţei). Altele sînt „doar“ exotice. Toate, însă, sînt extrem de vocale şi cu valoare adăugată mare pentru propaganda moscovită. Există o apropiere ideologică: neîncrederea în sistemele parlamentare pluripartite care aduc doar „corupţie, sărăcie şi criză“. Gurile rele vorbesc şi despre altceva. Despre susţinere financiară şi logistică, transparentă sau nu, venită dinspre Rusia. Din cele „pe faţă“, merită amintit cazul doamnei LePen. Partidul domniei sale a primit un credit de aproape 10 milioane de euro de la Banca Ruso-Cehă, ca primă tranşă dintr-un împrumut de patru ori mai mare. Doamna LePen a afirmat că a apelat la serviciile acelei bănci deoarece a fost refuzată de cele occidentale. Pare-se că această variantă de sprijin este mai degrabă excepţia decît regula. Kremlinul ar prefera mai degrabă plăţi informale către politicieni, nu neapărat finanţări pentru partide. La categoria „admiratori“, Putin îl mai are în portofoliu pe ungurul Béla Kovács (liderul Jobbik) care vede Rusia drept „singurul apărător al valorilor tradiţionale europene“ în faţa agresiunii UE! Din oportunism sau nu, în aceeaşi tabără par a se găsi şi britanicul Nigel Farage (s-a declarat un admirator al politicianului Vladimir Putin) sau tînărul spaniol Pablo Iglesias (liderul Podemos, al doilea partid al Spaniei, conform numărului de membri înscrişi). Acesta din urmă reclamă „standardele duble“ care s-ar aplica Rusiei, atunci cînd aceasta caută să îşi împlinească nevoile strategice. Pentru a completa lista populiştilor favorabili lui Putin, ar trebui adăugaţi nemţii de la Partidul Naţional Democratic, italienii de la Liga Nordului sau belgienii de la Interesul Flamand.
Din pricina secularei rusofobii româneşti, pe la noi nu se întîlneşte un asemenea discurs. Nu avem (acum) un asemenea partid în Parlament. S-ar putea, însă, ca datorită efervescentei lupte anti-corupţie şi din cauza recentelor modificări ale reglementărilor electorale, să ne trezim iute cu o mişcare antisistem, populistă, de tip Ataka sau Jobbik. Singura mea speranţă este că mofturile anti-NATO nu prind la noi. Încă. Altminteri, la ofertă, s-ar găsi niscai prieteni.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.
