Onomatopee
Interjecţiile şi onomatopeele aparţin prin tradiţie unei zone lingvistice mai puţin studiate: plasate în sfera emoţiilor şi a spontaneităţii, nefixate în scris, sînt neglijate de dicţionare şi de gramatici. E de obicei o surpriză pentru un începător într-ale lingvisticii să descopere cum sunetele şi zgomotele naturale, de pildă strigătele produse de animale, sînt aproximate de limbile existente în feluri destul de diferite, uneori accentuate de deosebirile dintre sistemele ortografice. Wikipedia a consacrat o pagină subiectului onomatopeelor în diverse limbi (sub titlul „Cross-linguistic onomatopoeias“) şi consultarea listelor pe care le propune e instructivă şi amuzantă, cu toate rezervele şi riscurile posibile (asupra cărora avertizează, onest, chiar enciclopedia în cauză). În fiecare limbă pot fi mai multe forme imitative pentru acelaşi sunet natural, informaţiile furnizate şi selecţia operată de colaboratorii la respectivele liste fiind adesea discutabile şi contestabile; de pildă, pentru română sînt indicate ca onomatopee ale sărutului cuvintele
şi
În listele Wikipediei se regăsesc exemplele clasice de variaţie, în primul rînd transpunerile cîntecului cocoşului:
în engleză,
în franceză,
în italiană,
în spaniolă,
în turcă,
în română şi bulgară. Măcăitul raţei e notat
în italiană,
în spaniolă,
în franceză,
în engleză,
în maghiară,
în albaneză şi
în română. Se poate constata că mieunatul pisicilor e destul de desluşit şi aproape uman, lăsîndu-se imitat în forme foarte asemănătoare de vorbitorii diverselor limbi (cu diferenţe mai ales ortografice):
în albaneză,
în franceză,
în italiană,
în română,
în engleza britanică şi
în cea americană. Lătratul cîinelui e mai puţin omogen:
în engleză,
în franceză,
în italiană,
în albaneză şi română etc.
În ciuda imperfecţiunilor, asemenea liste confirmă nu numai instabilitatea şi diversitatea formelor, ci şi realitatea contactului lingvistic, prin care se poate explica existenţa unor forme asemănătoare în limbi vecine. Dicţionarele noastre preferă etichetele „formaţii spontane“ sau „formaţii expresive“, evitînd să vorbească despre interjecţii sau onomatopee împrumutate – desigur, şi pentru că adesea e greu sau chiar imposibil de stabilit care dintre limbi e sursa şi care ţinta. Există totuşi interjecţii şi onomatopee împrumutate: e cert că româna a preluat în trecut interjecţii ca haide şi bre, de origine turcă şi răspîndite în toată zona balcanică; tot aşa cum recentele uau şi ups nu sînt cîtuşi de puţin formaţii spontane, ci sigure împrumuturi din engleză. Pentru onomatopee, e drept, transmiterea de la o limbă la alta e mult mai greu de dovedit.
În lista citată, galopul cailor apare ca fiind redat, în română, prin onomatopeea
. Desigur, aceasta este o formă înregistrată de dicţionarele curente, chiar cu un sens mai general, referitor nu doar la cai („cuvînt care imită zgomotul pe care îl fac picioarele când lovesc pămîntul în mers“, DEX); cuvîntul e cuprins şi în dicţionarele mai vechi, fiind atestat şi în forma populară
(la Creangă) şi mai ales
(în Zanne,
. Există însă şi o altă onomatopee a galopului, o formă populară şi familiară folosită adesea cu o notă glumeaţă:
Destul de răspîndită în oralitatea actuală, forma nu este cuprinsă în dicţionare. Are două utilizări principale, destul de diferite: imită galopul cailor („Toate am auzit despre poveştile cu feţi frumoşi care aleargă,
, pe calul lor alb ca să salveze prinţesa“,
), dar şi mersul trenului („De jur-împrejur sună trenul:
“,
). Prin extindere, onomatopeea se aplică şi alergatului uman („Am crezut că băgase careva gol, da’ veneau toţi la galop –
– direct pe iarbă, printre copaci“, Ovidiu Verdeş,
), şi chiar grabei în genere, ritmului accelerat: „mers concret la vot
, pus ştampila şi apoi luat toate rudele, toţi prietenii, colegii de serviciu, vecinii şi cunoscuţii şi dus la secţia de vot
“ (
); „Viaţa trăită în stil «tîgîdîm-tîgîdîm»“ (
). Uneori, onomatopeea e chiar substantivată: „ascultam
al trenului“ (
). Multă vreme, forma circula într-un banc, transpus de curînd de un elev într-o lucrare şcolară care a atras atenţia presei: „Pus să aştearnă pe hîrtie o compunere care să aibă cel puţin o pagină, tînărul a scris: «Calul intră în pădure... tîgîdîm, tîgîdîm, tîgîdîm, tîgîdîm...“ Şi tot aşa pîna la sfîrşitul paginii, unde a terminat compunerea: «...calul iese din pădure.»“ (
).
Nu putem, desigur, să stabilim o origine certă a popularei onomatopee; observăm, totuşi, că aceasta e destul de asemănătoare cu alte forme din spaţiul balcanic care redau galopul cailor:
din turcă,
din bulgară; ceea ce ar putea sugera vechimea sa, în ciuda absenţei din dicţionare.
Limbaj şi politică
101 cuvinte argotice
