D’ale
Îmi povesteşte un amic:
„Eram profesor stagiar. Mă bătea gîndul să mă însor şi n-aveam un sfanţ. Într-o zi am aflat de la cineva că şefa mea de catedră se pregătea să-şi dea gradul. Familie, copii, gospodărie, viaţă grea. Cînd să-ţi mai faci vreme să scrii vreo 60-70 de pagini! Pe vremea aia, încă nu apăruse moda să-ţi iei un sabatic la puşcărie, să ai tihnă la scris. Toate pe capul tău. Se căuta, deci, o soluţie. M-am codit, dar nu prea mult, şi-am bătut palma. Îi scriu eu lucrarea, dar cu o condiţie: s-o dăm anonimă. Pe măsură ce produceam opera, urma să o predau intermediarului, capitol de capitol.
Zis şi făcut. M-am pus pe treabă. Era, dacă mi-aduc bine aminte, ceva cu genurile literare în activitatea didactică. Sau cam aşa.
Şcoala, în rest, mergea bine. Mai bine decît pregătirile de nuntă. Primisem, ca orice începător, clase de sacrificiu. Adică mai nimeni nu avea chef de învăţat. Iar cei cîţiva care şi-ar fi dat osteneala nu prea reuşeau să facă faţă cerinţelor din programă. Dar aveam şi copii buni. Îmi aduc şi acum aminte de o fată foarte isteaţă, întîmplător fata miliţianului. Voia să afle tot şi înţelegea surprinzător de mult pentru vîrsta ei. Îi luceau ochii de curiozitate. Ştiu că, din pricina ei, am dat-o-n bară mai bine de un trimestru – aşa era anul şcolar în vremea aia, împărţit în trimestre. Ştii, cînd eşti începător, nu reuşeşti să vezi feţele elevilor. Tot ce vezi e ca un fel de ceaţă, de nori buclaţi care alunecă leneş prin clasă. Iar cînd ajungi să desluşeşti vreun chip, simţi că l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Şi chipul ăla rămîne, vreme îndelungată, martorul tău. După cum se uită cu interes sau se-ncruntă sau dă semne de plictis, ştii dacă ce faci e bine sau nu. Mi-au trebuit vreo cîteva luni ca să îmi dau seama că ţineam, de fapt, ore în doi, eu şi martorul, în vreme ce ceilalţi copii din clasă fixau lampa din tavan sau jucau ţifra pe sub bănci.
În rest, era bine. Pe vremea aia era, lîngă cancelarie, cămăruţa fumătorilor, unde îmi petreceam nestingherit recreaţiile, uneori în prezenţa vreunui alt vicios ocazional.
Într-o zi vine la mine, la fumoar, cu un mănunchi de hîrtii în mînă, şefa de catedră. Îmi spune că a început să lucreze la grad, că şi-a ales o temă dificilă... O ascult şi n-o ascult, cu ochii bleojdiţi pe hîrtii. Parcă le-aş şti de undeva.
Pe scurt, mi se solicita o opinie. O consultaţie. Primesc, afabil, hîrtiile: temă pentru acasă.
Acasă iau creionul roşu şi mă pun pe citit. Şi pe adnotat. Aicea parcă argumentaţia nu se ţine. Aicea s-ar cuveni dezvoltat. Aicea îmbogăţită baza de informaţie. Aicea chiar nu sînt de acord.
Peste cîteva zile, mă prezint cu tema făcută. Explic, perorez, polemizez, anticipez. Mi-aş dori să mai fie cineva alături de mine. Cineva cu simţul umorului.
Şi-uite aşa, cîteva luni de zile, scriu, corectez, explic. Monolog în doi.
Sînt, la un moment dat, invitat la o zi metodică, unde şefa mea urmează să prezinte o temă legată de lucrarea de grad. Invitaţia vine dimpreună cu rugămintea de a schiţa cîteva idei. Asta mă cam conturbă de la muncă, dar, treacă-meargă, umplu vreo două-trei pagini cu un punctaj tematic. Enunţuri eliptice, cu cratimă la început (pe vremea aia nu existau bumbi), cum se face.
Merg la întrunire. Se dă citire referatului, cu tot cu cratime. Nici chiar eu nu înţeleg nimic. Urmează discuţii. Vîr privirea cît mai adînc în pămînt. Noroc de inspectorul de specialitate, care ia cuvîntul şi perorează, volubil, despre calităţile referatului, cît şi despre inerentele lacune. De pildă, faptul că nu s-a făcut nici o referire la importanţa semnelor de punctuaţie pentru genurile literare.
Urmează chifteluţele, sucul – Cico – şi fursecurile. La plecare întreb, nedumerit, un coleg ce voia să spună inspectorul. Nu-ţi bate capul – îmi răspunde –, asta e marota lui. O zice la fiecare referat, indiferent pe ce temă. Pe vremea aia, semnele de punctuaţie se bucurau de altă apreciere decît azi.
Vine, în cele din urmă, şi ziua cea mare. Sînt invitat la susţinere. Mă învîrt, mă răsucesc şi pînă la urmă decid să mă îmbolnăvesc. E prea mult. Căsătoria înainte de toate.
Am crezut că, cu acest abandon, lucrurile s-au încheiat. Dar n-a fost să fie.
Peste ani buni, primesc un telefon. Şefa. Sigur, mi-aduc aminte, deşi a trecut ceva vreme. Acum băiatul ei s-a făcut mare, e la facultate, se pregăteşte să-şi dea licenţa. N-aş vrea să-l coordonez? De data asta, vreau să-mi repar nevolnicia. Mă roade o curiozitate. Băiatul e binecrescut, isteţ, cooperant. Merită o încercare. Cît despre alegerea temei, îi spun, eu de regulă mizez pe iniţiativa candidatului. E mai bine să propună el, cu o singură excepţie: problematica genurilor literare. Din punctul meu de vedere, a devenit caducă. Îl văd ridicînd din sprîncene, derutat. Ce păcat! Tocmai despre asta ar fi vrut să scrie.“
Asta, ca să ne mai şi amuzăm un pic. Pe seama unor vremuri de ieri, de azi şi de mîine.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
