Ora de religie: dilemele de-abia încep
Am semnat pentru ca fiul meu, din clasa zero, să meargă la ora de religie. De ce? Mărturisesc: din teamă. Mă tem ca nu cumva, în atmosfera deja creată, copilul să fie ostracizat sau marginalizat, din motive pe care eu le pot înţelege. El, însă, nu. Un copil de şase ani nu va înţelege niciodată de ce el trebuie să fie izolat, de ce trebuie să fie trimis în ultima bancă sau, mai rău, pe hol, în timp ce colegii săi stau în bănci.
Asta e o chestiune pentru oameni mari, care depăşeşte puterea de înţelegere a unui copil. Am urmărit dezbaterile pe această temă. Şi am constatat că despre copii nu prea se vorbeşte.
Copiii au devenit teatrul de război al adulţilor. O mare ciudăţenie pentru o ţară europeană, dar asta este. Biserica Ortodoxă Română – o instituţie formată din oameni şi prea adesea cu interese cît se poate de omeneşti, dacă nu chiar mult prea omeneşti – a cîştigat. Înţelege ea preţul? În orice caz, e o victorie în faţa căreia se pot lua în calcul diferite forme de rezistenţă. Pentru că întrebările persistă.
Nu ne rămîne decît să sperăm că ora de religie va transmite doar valorile general umane şi că va găsi calea către sufletele încă atît de sensibile ale copiilor. Poate că, înainte de a li se băga în cap dogme şi fraze sobre, gata mestecate, îi va încuraja pe copii să caute, să-şi pună întrebări. În definitiv, despre asta ar trebui să fie şcoala. Voi avea atunci toate motivele din lume să mă felicit pentru semnătura dată. Dar dacă vor încerca să le sădească în suflet copiilor sămînţa intoleranţei, a respingerii faţă de tot ce e „altfel“, în loc să le deschidă minţile şi inimile către lume? Destule exemple din programă sau din manuale justifică astfel de temeri.
Partea bună este că am supravieţuit unui regim totalitar, deci avem experienţa rezistenţei pasive în faţa presiunii orelor de educaţie politică din timpul comunismului. Familia, părinţii şi bunicii au avut un rol esenţial. Dacă ei au reuşit să ne păstreze minţile deschise, în vremuri atît de complicate, în care un singur cuvînt greşit scăpat în timpul orelor putea atrage nenorocire asupra întregii familii, de ce nu am reuşi noi, azi, în vremuri cu mult mai relaxate?
Da, e o problemă că dublul limbaj încă mai funcţionează, la un sfert de secol după prăbuşirea totalitarismului („Nu e chiar aşa cum ţi se spune la şcoală, dar asta ţine-o pentru tine, nu le-o spune lor“). Dar e o problemă căreia cred că putem să-i găsim răspuns. Şi mă bazez mai ales pe extraordinara inteligenţă a copiilor zilelor noastre.
Mai întîi de toate, este greu să le insufli copiilor de azi idei simpliste, generatoare de intoleranţă. Eu, unul, nu încetez a mă minuna de felul în care funcţionează minţile lor, gata să descarce programe sau jocuri de pe Internet înainte de a învăţa să citească. În comparaţie cu noi, ei se găsesc, pur şi simplu, pe un alt palier de gîndire.
Acasă, înainte de culcare, citim despre „marea explozie“, despre animalele preistorice, despre planete, stele şi galaxii, despre călătorii cosmice, despre energia solară sau despre pionierii aviaţiei. Acestea sînt poveştile copiilor de azi. Ileana Cosînzeana a murit de mult. Încearcă să le spui copiilor de azi că Pămîntul e plat şi că omul a fost făcut din lut. Vor rîde de tine cu gura pînă la urechi. Rămîne însă problema noastră, a adulţilor.
De bine, de rău, am semnat. Statul laic şi democratic, statul european al deschiderii şi toleranţei e mulţumit, se întoarce pe partea cealaltă şi începe să sforăie. Cică totul e în regulă dacă ne-a dat posibilitatea să semnăm, nu-i aşa, liberi şi în cunoştinţă de cauză. Nimic mai greşit. Statul laic şi democratic, statul european al secolului XXI a capitulat atunci cînd ne-a refuzat alternativa. Nu există democraţie în afara alternativei.
Şi aici este problema şcolii, care ne-a pus în faţă formulare pe care să le semnăm pentru că aşa trebuie sau aşa e mai bine. Şcoala este aceea care trebuie să-şi revadă programele şi să scoată din ele tot ce însemnă zgura intoleranţei, tot ce caută să pună frînă libertăţii de gîndire.
Şi şcoala mai este obligată la ceva: să ofere cu adevărat alternative la cursul devenit, pînă la urmă, opţional. Este adevărat, decizia Curţii Constituţionale a venit pe neaşteptate şi este foarte greu de pus în aplicare în această ultimă parte a anului şcolar. Dar în perspectiva anului viitor, şcoala trebuie să ofere alternative. Iar dezbaterea exact de aici ar trebui să înceapă. De ce nu i-am învăţa, de exemplu, pe copiii noştri ce înseamnă să fii european şi român în Europa? Şi de ce să nu ni se dea posibilitatea alegerii?
Ovidiu Nahoi este realizator la Money Channel TV.
