Zombi

Aţi văzut filme de groază cu zombi? Eu, n-o să credeţi, da! Am recunoscut şi în alte rînduri: îmi plac filmele proaste, fără mari fineţuri, fără abuz simbolic, fără subtilităţi metafizice. Dacă vreau mărfuri diafane, mă adresez altor ghişee… Nu că nu mă bucur să văd filme de catifea, capodopere ale imaginii şi ale subînţelesului (Evanghelia după Matei, de pildă, al lui Pasolini). Dar, nu mi-e ruşine să recunosc, în seri istovite, destrămate de toxina zilnică, am nevoie de spectacolul frust, plasat undeva între kitsch, ridicol şi candoare, al unor produse fără pretenţii.

Am recurs la această introducere ca să spun cititorului că ceea ce văd de la o vreme pe scena politică îmi provoacă aproximativ aceleaşi trăiri cu cele stîrnite de filmele cu zombi. Am o senzaţie de invazie malefică, de delir science fiction. Sîntem conduşi de o specie de fiare dezlănţuite, în care hidosul, bestialitatea, virusul prostiei, al lăcomiei şi al agresiunii iradiază perplexitate şi teroare. Miniştri, parlamentari, membri ai Curţii Constituţionale, responsabili cu „integritatea“ publică şi cu „anti corupţia“, finanţişti, primari, preşedinţi ai Consiliilor Judeţene, prefecţi, oameni de afaceri, jurişti, lideri de partid şi „de opinie“ trec, rînd pe rînd, în penumbrele tîlhăriei, umplu tribunalele şi puşcăriile, fac deliciul amatorilor de scandal, al presei „angajate“, al „boborului“ însîngerat, dar pofticios de divertisment horror.

De ce m-am gîndit la zombi? Pentru că recunosc, în ceea ce văd, metamorfozele ieftine (dar fatale) ale personajelor de film. Mai întîi te confrunţi cu un portret comun, dacă nu chiar agreabil: un domn sau o doamnă, care apar la televizor îmbrăcaţi scorţos, gata să peroreze autoritar în orice dezbatere, înarmaţi cu toate platitudinile patriotismului, ale „luptei împotriva corupţiei“, ale „demnităţii“ ideologice. Au dreptate, se răfuiesc cu relele naţionale, slujesc justiţia! Şi, dintr-odată, dincolo de surîsul cordial sau ironic, dincolo de tupeu, de suficienţă, de mediocritatea aparent benignă, se străvăd găinarul, impostorul, şmecherul de mahala, infractorul de neîmblînzit.

Exact ca în dramaturgia zombi: ecranul e populat de fizionomii plauzibile, de oameni „ca toţi oamenii“, de figuri „normale“ pînă la banalitate, dar, la momentul (in)oportun, chipurile se schimonosesc. Ochii capătă un luciu roşiatic, halucinatoriu, iar din gură iese, scabros şi ameninţător, un soi de caracatiţă absorbantă. „Aproapele“ devine coşmar, amestec indigerabil de cadavru şi zmeu: fură, minte, se fofilează ca o tîrîtoare greţoasă, atacă, destramă destine, instituţii, comunităţi întregi. În plus, îşi ia un aer de victimă. E zombi: un mort viu, un derapaj genetic, o tîrîtură zoologică, un deşeu ajuns la putere. Ai vrea, uneori, să-l „neutralizezi“, să-l reduci, mental, la tipologia derbedeului trivial, a golanului parvenit, neruşinat, obraznic. Dar insul e, în realitate, din specia hidrei nemiloase, a monstruozităţii nesătule, a viermuielii nocturne: un exponent al imbecilităţii hrăpăreţe, gata să ucidă pentru un concediu în Dubai…

În România nu mai poţi crede în ficţiune. Totul e „viu şi natural“. Am ajuns, de mult, pe mîna unor reţele compacte de gangsteri. Viciul achiziţiei e transpartinic. Am votat, bezmetic, armate întregi de hoţi fără scrupule, de „băieţi deştepţi“, de nesimţiţi victorioşi. Mai putem spera ceva? Există salvare? Dacă e să ne luăm după filmele cu zombi, nu. Cele mai multe dintre ele se termină cam aşa: apare un salvator, o geană de speranţă, o şansă de dizolvare a pericolului. Apoi, camera de luat vederi se apropie îmbietor de chipul salvatorului sau de portretul obosit al unui supravieţuitor: încet-încet, chipul vizat se adumbreşte şi, din adîncul lui, iese la iveală grimasa unei cosmice contaminări: ochii personajului capătă brusc o „convingătoare“ lucire demonică, iar din gura care părea să surîdă, iese, plină de pofte, o caracatiţă…