Partidele noi ar putea aduce mai mulţi cetăţeni la vot – dialog cu Mircea KIVU

Se discută în Parlament cîteva legi importante, care ne privesc pe toţi: cele privitoare la partide şi la alegerile locale şi parlamentare. Am discutat despre modificările acestor legi cu sociologul Mircea Kivu – implicat în coaliţia Politica fără bariere, susţinută de mai multe organizaţii ale societăţii civile (politicafarabariere.wordpress.com). 

De unde a pornit campania „Politica fără bariere“? 

De la o constatare pe care o făceam în preajma alegerilor europarlamentare de anul trecut. Ne uitam în jur şi nu prea aveam pe cine vota. De cîteva cicluri electorale, se cam învîrt aceiaşi actori pe scena politică, îşi schimbă numele ori apartenenţa de partid, apar personaje noi care se comportă asemenea celor vechi, dar nu apar, de fapt, nişte actori politici cu adevărat noi. Cele cîteva partide noi au fost înfiinţate de sus în jos. Or, odată cu o oarecare maturizare a societăţii civile, care a început şi ea să se organizeze de jos în sus, ne aşteptam ca şi pe scena politică să pătrundă grupări care să fi pornit din iniţiativa cetăţenilor şi să răspundă intereselor unor comunităţi.  Constatam că există nişte bariere serioase pentru apariţia unor partide noi. Pe de o parte, sînt barierele care se pun la înregistrarea unui partid nou (legea partidelor), iar pe de altă parte, bariera care se pune atunci cînd partidele încearcă să joace un rol pe scena politică (legile electorale). Legea partidelor este în momentul de faţă cea mai severă din Europa – pentru înfiinţarea unui partid se cer 25.000 de semnături din cel puţin 18 judeţe, deci practic se exclud partidele locale.  

În prima lege, cea din 1990, era nevoie doar de 251 de membri fondatori... 

Atunci, abundenţa de partide a fost necesară unui anumit partid: exista CPUN, în care jumătate aparţinea Frontului Salvării Naţionale, iar celaltă jumătate trebuia împărţită între cît mai multe partide, astfel încît opoziţia să fie cît mai divizată. Partidele nu au apărut atunci ca iniţiative ale grupurilor de cetăţeni – nici nu exista aşa ceva. Ele erau fie sateliţi ai FSN, fie erau făcute de nişte şmecheraşi, pentru că la pachet cu înfiinţarea unui partid veneau şi nişte avantaje: fiecare partid avea voie să editeze un ziar şi primea o cotă de hîrtie, pe atunci subvenţionată. Primea şi un sediu, care se transforma repede într-o mică afacere.  

Totuşi, 251 de fondatori era o cifră rezonabilă, faţă de 25.000... 

Noi am fost mai radicali: am propus înfiinţarea unui partid cu doar trei membri, pentru că un partid este de fapt o organizaţie neguvernamentală cu scop politic. Aşa încît ar trebui înfiinţat la fel de uşor ca şi o asociaţie. Există, în Constituţie, principiul liberei asocieri. Orice limitare a unui drept trebuie să fie justificată prin faptul că afectează un alt drept. Nu există nici un motiv pentru a limita dreptul a trei oameni să-şi facă un partid, pentru că nu există un alt drept al altor persoane care ar fi afectat. La pachet cu această desfiinţare a barierei ţinînd de număr şi de teritorialitate, am propus şi desfiinţarea tuturor avantajelor care proveneau din faptul că ai o ştampilă de partid: sediul despre care vorbeam sau faptul că un partid îşi poate înscrie candidaţii în cursa electorală fără să aibă sprijinul electoratului. De exemplu, cel mai mare partid din ţară poate prezenta candidaţi într-o localitate în care nu are nici un membru, pe cînd cîteva zeci de cetăţeni din localitatea respectivă nu pot prezenta o listă de candidaţi decît dacă îşi fac un partid. Numărul de 25.000 din legea actuală e arbitrar. În forma iniţială a legii, erau 20.000, apoi s-au propus 30.000, iar nişte organizaţii neguvernamentale s-au dus la dl Iliescu, care era preşedinte, şi dl Iliescu a spus 25.000. 

Care ar fi consecinţele faptului că un partid se poate înfiinţa cu trei membri? 

Prima consecinţă de care s-a speriat lumea – şi mărturisesc că şi noi – ar fi că s-ar reveni la nişte buletine de vot „groase cît cartea de telefon“, dat fiind că s-ar putea înfiinţa un mare număr de partide. Am fost conştienţi de acest pericol. Trebuie să fie uşor să înfiinţezi un partid, dar după aceea, pentru înregistrarea în alegeri, trebuie demonstrat că partidul e relevant pentru un număr semnificativ de alegători. Asta înseamnă că orice partid şi orice candidat independent, pentru a se prezenta la alegeri, trebuie să aibă un număr rezonabil de semnături de susţinere, care să trieze veleitarii fără relevanţă. S-a văzut, la ultimele alegeri, că au fost candidaţi din partea unor partide care au întrunit mai puţin de 0,1% din numărul total al alegătorilor. Aşa încît noi am cerut un număr de semnături egal cu 0,5% din numărul alegătorilor din circumscripţia în care vrei să candidezi. Ideea aceasta a fost acceptată, în principiu, de Comisia electorală, dar s-a cerut 1%.  N-a argumentat nimeni de ce 1%. Există o recomandare a Comisiei de la Veneţia care spune că numărul de semnături pentru susţinerea unui candidat să nu fie mai mare de 1%, dar n-am înţeles de ce trebuie să adoptăm numărul maxim în România, unde avem nevoie de sînge proaspăt în politică. 

Cineva ar putea obiecta că pot apărea partide locale în Harghita şi Covasna şi ar putea face alte jocuri... 

În Harghita şi Covasna există deja nişte partide locale, chiar dacă ele şi-au strîns – nu ştiu cum – semnături din 18 judeţe. Ele acţionează doar în acea zonă. Am să dau însă un exemplu concret. Într-o comună din judeţul Suceava, la nişte inundaţii, s-a stricat un pod. Partidele care deţineau majoritatea în Consiliul Judeţean voiau să repare podul cu o firmă care cerea bani mai mulţi decît făcea. Pînă la urmă nu s-a făcut nimic, iar cetăţenii au vrut să refacă podul pe banii lor. N-au putut, pentru că trebuia o hotărîre a Consiliului local, în care majoritatea era deţinută tot de marile partide. De multe ori, există interese locale ale comunităţii care sînt mai bine apărate de organizaţii locale decît de partidele naţionale. Nu trebuie să ne gîndim neapărat la o invazie de partide în Parlament. Eu mă aştept ca efectul să nu se producă la alegeri parlamentare, ci mai degrabă la următoarele alegeri locale. Înfiinţarea de noi partide e doar un prim pas, mai trebuie umblat şi la legile electorale. 

Cristian Preda a publicat recent o carte – 25 de ani şi sute de partide – care conţine lista tuturor partidelor şi alianţelor, din 1990 încoace. Observăm că au mai existat partide mici, care au obţinut cîteva locuri în consiliile locale, apoi au dispărut... 

Sînt mulţi analişti care susţin că, în anii ’90, calitatea Parlamentului era superioară celei de acum. Chiar dacă existau excentricităţi, în cel mai rău caz, un partid care nu are impact nu produce efecte, dispare. Aceasta este una dintre supărările noastre faţă de forma în care a ajuns în Legea partidelor la Parlament. S-a acceptat principiul înfiinţării cu trei membri şi desfiinţarea principiului teritorial, dar s-a introdus un regim draconic de radiere a partidelor: dacă la două alegeri succesive nu ai prezentat candidaturi în 75 de localităţi sau în trei judeţe sau o listă pentru europarlamentare, eşti radiat. Cu alte cuvinte, se poate întîmpla ca un partid care se înfiinţează pe plan local să cîştige majoritatea în localitatea sa, iar la alegerile parlamentare să nu propună candidaţi, pentru că nu are interese naţionale. Atunci, este radiat.  

Coaliţia Politica fără bariere a participat la şedinţele Comisiei parlamentare. Cum au decurs lucrurile? 

Au început destul de bine încă din momentul cînd am discutat cu candidaţii la preşedinţie, în toamna trecută: am avut răspunsuri afirmative de la Klaus Iohannis şi Victor Ponta, ceea ce înseamnă că aveam un fel de deschidere din partea principalelor partide parlamentare.  Comisia pentru Codul electoral, înfiinţată din 2012, a fost reactivată în urma scandalului nefericit cu votarea în străinătate. Am avut întîlniri cu preşedintele Comisiei şi cu reprezentanţii partidelor. Am participat la dezbaterile din Comisie pînă în momentul în care s-au stabilit principiile după care se vor modifica legile. 90% din ideile noastre au fost, pînă în această fază, acceptate. Cu detaliile însă au fost nişte probleme. A început lucrul în subcomisii: una pentru legea partidelor, una pentru legea alegerilor locale şi una pentru legea alegerilor parlamentare. La două dintre aceste subcomisii n-am mai avut acces. Una dintre ele – cea pentru alegerile parlamentare – îşi desfăşoară activitatea în această perioadă, dar nici măcar calendarul nu este anunţat public. Acolo se stabilesc detalii importante, precum cel cu radierea partidelor. Sau cel cu privire la numărul de semnături de susţinere, care a ajuns la această formă: 1% din numărul alegătorilor, dar nu mai puţin de 100 în comune, 500 în oraşe şi 1000 în municipii. Dacă facem calculul, constatăm că există doar 35 de localităţi în care acel 1% e mai mic decît 100, 500 şi 1000. Deci, practic, regula pentru 99% din localităţi nu este acel 1%, ci un prag impus arbitrar. Pe toată ţara, media e de fapt de 3%. Prin acest detaliu, s-a împins numărul susţinătorilor electorali cu mult peste ceea ce recomandă Comisia de la Veneţia şi peste ceea ce era în legea veche (2%). Dacă am fi fost invitaţi, am fi putut face nişte observaţii în subcomisie. Cînd s-a revenit în plen, s-a procedat aşa: preşedintele Comisiei întreba: „Articolul 1, voturi împotrivă, se abţine cineva? Votat.“ Cu o viteză formidabilă. 

Să ne întrebăm de ce stau lucrurile aşa? De ce reprezentanţii societăţii civile nu sînt invitaţi la lucrări? 

Legea electorală este un act prin care se reglementează relaţia dintre alegători şi aleşi. În momentul de faţă, legile sînt făcute pentru a-i servi pe cei care se află înăuntru, pe cei care au apucat un loc. E împotriva logicii să le ceri să renunţe la pragul de 5% pus pentru acordarea de subvenţii partidelor, căci dacă ar coborî pragul, ei ar primi mai puţini bani. Legile electorale au un caracter special şi ar trebui făcute nu numai de politicieni; gradul de participare a societăţii civile la elaborarea lor ar trebui să fie mai mare. Or, din păcate, dezbaterea a fost complet eliminată la Legea finanţării partidelor. Legea face nişte paşi înainte, face mai transparente cheltuielile din campanie, dar are şi o droaie de lipsuri. Cel mai important mi se pare acesta: exclude de la subvenţionare partidele mici şi nu se bazează pe un studiu de impact, nimeni nu poate să spună cît va costa.  

Cetăţenii nu au încredere în partide. Nu cumva ideea subvenţionării lor de la buget va spori neîncrederea? 

E o idee greu de comunicat oamenilor. Dar aş prefera să dăm ceva mai mulţi bani partidelor decît să strîngă ele banii pe cine ştie ce alte căi pe care tot noi, contribuabilii, îi vom plăti la un moment dat. Este greu de acceptat pentru marea majoritate a cetăţenilor că trebuie să plătească nişte partide corupte, dar dacă vrem să avem partide mai bune trebuie să schimbăm regula jocului. Există neîncredere mare în partide: din ce în ce mai puţini oameni vin să voteze, ceea ce dă tot mai puţină legitimitate partidelor. De aceea, partidele noi ar putea aduce mai mulţi cetăţeni la vot. 

Vă aşteptaţi ca în comisii şi în Parlament să se adopte schimbări majore? E clar că se va schimba ceva.

E clar că nu se va schimba destul. Nu mă aştept să avem o adevărată reformă electorală odată cu trecerea prin Parlament a celor patru legi care sînt acum în discuţie, dar procesul care era îngheţat de vreo zece ani se va dezgheţa şi va putea fi continuat, cu stăruinţă şi cu răbdare.  

(fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit integral pe live.adevarul.ro.)  

Foto: M. Iliescu