Sminteli, smintiţi, smintitori
În Vechiul Testament, sminteala echivalează cu îndepărtarea de la Dumnezeu, cu nerespectarea poruncilor Lui. În Noul Testament, mai există un sens al smintelii: incapacitatea de a înţelege mesajul lui Hristos, opacitatea surdă la chemarea Lui sau, după caz, înţelegerea lui eronată. Păcatul cel mare al smintelii nu cade, însă, atît de greu asupra celui smintit cît asupra celui care sminteşte. „Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala!“, zice, la un moment dat, Mîntuitorul. Sminteala ca eroare de judecată este firească în sensul că sîntem, prin natura noastră, vulnerabili la ea – cel care o propagă, însă, se plasează sub cea mai grea vinovăţie.
În vremurile noastre, sminteala înseamnă mai degrabă nesăbuinţă, pierderea judecăţii cît de cît prudenţiale, rătăcirea minţilor, tulburarea cu accente violente sau, măcar, ameninţătoare, confuzia cu pretenţie agresivă de claritate, chiar dacă DEX-ul ne spune un pic altceva. Ca să precizăm şi mai exact sensul prin identificarea antonimului, aş spune că sminteala este exact opusul bunului-simţ, chiar aşa, cu toată imprecizia acestei frumoase categorii. De fapt, tocmai imprecizia bunului-simţ hrăneşte sminteala. Căci sminteală este să se uite doi oameni la acelaşi lucru şi să vadă, fiecare, cu totul altceva. Nu mă înţelegeţi greşit – ştiu că orice privire e subiectivă, în fond, şi că splendoarea lumii constă tocmai în diversitatea infinită prin care ea se înfăţişează ochilor mei, ai lui, ai ei, ai dumneavoastră. Dar să priveşti acelaşi lucru şi să spui despre el, convins pînă la strangularea celuilalt, că e alb cînd celălalt îl vede negru, e sminteală. Şi tot sminteală este să spui despre acelaşi lucru acum că e alb şi peste o oră că e negru.
În ultimele luni, ceea ce cred oamenii de la televizor despre acţiunile Direcţiei Naţionale Anticorupţie este exemplar pentru sminteală. Antena 3 şi ceilalţi voiculescieni ori pontişti au considerat mereu că este o instituţie monstruoasă, echivalentă poliţiei politice, făcută anume ca să servească tirania lui Băsescu. Seri întregi, la Antena 3 ori la RTV, se făceau colocvii ample pentru a dovedi cît de absurde sînt comunicatele DNA şi cît de nerelevante sînt stenogramele incriminatoare. Cînd DNA a acţionat împotriva băsiştilor, s-a schimbat foaia. Citatele din comunicatele DNA ori din stenograme erau literă de evanghelie, probe irevocabile ale adevărului absolut. Cînd DNA explica cum a furat Voiculescu sau cumnatul premierului era poliţie politică împotriva celui mai mare luptător pentru libertate de pe cuprinsul patriei sau hărţuială politică împotriva celui care, iată, repară România după ce stricat-o de tot Băsescu şi ai lui. Cînd acelaşi DNA explica traficul de influenţă al lui Mircea Băsescu ori mecanismul banilor negri din visteria campaniei lui Băsescu din 2009 spunea adevărul adevărat, curat, limpede.
O altă mare sminteală este transmiterea insistentă a mesajului că lupta împotriva corupţiei celuilalt (mereu a celuilalt!) este ţelul suprem al naţiei. Lupta anticorupţie văzută ca mijloc pentru lovirea adversarului este sminteala la modă zilele astea – recunosc, e o sminteală meschină, dar de asta sînt în stare oamenii noştri politici. Însă această vinovăţie este atît de grea şi atît de mare, încît nimănui nu-i pasă de ea.
Smintitorii sînt mai speriaţi de DNA decît de culpe atît de subtile. Să fure şi să ajungă la puşcărie, el ori stăpînul său, pare coşmarul absolut al smintitorului. Un om care face politică ar trebui să fie cel mai atent la felul în care influenţează destinul colectiv. E infinit mai grav să n-ai habar cum să aperi ţara în faţa actualei agresiuni ruse ori să semeni ură pentru a recolta voturi decît să ungi o licitaţie şi să-ţi tragi şi tu o şpagă de cîteva zeci de mii de euro. Dar, pentru politicianul român, erorile de competenţa DNA sînt mai cumplite decît cele de competenţa istoriei. Mare sminteală! Căci politicianul corupt este extrem de periculos, dar cel incompetent, tîmpit sau incult este cel puţin la fel. De altfel, politicianul pe care îl sperie DNA, dar îl doare-n cot de urma pe care o lasă în istoria poporului său exprimă o opţiune actuală vast majoritară.
E drept, indiferenţa poporului faţă de propriul viitor este egalată doar de incompetenţa sa în aceeaşi materie. Poporul faţă de care politicianul e indiferent ţine aproape de politician. Cele mai cumplite greşeli din istorie nu le fac nici marii criminali, nici liderii samavolnici şi sîngeroşi, ci popoarele, prin deciziile pe care le iau, prin urletele ori prin tăcerilor lor, urmînd ori nu pe unul sau pe altul. Şi cum popoarele nu răspund niciodată pentru erorile pe care le comit, de ce le-ar păsa de aceste grozave erori? Acest spirit al intransigenţei cu mica găinărie şi al ignorării catastrofalelor greşeli istorice se simte în politicianul român de azi. Şi asta este o colosală sminteală!
Orice ar fi acest principiu al dezordinii şi al nebuniei numit sminteală, dintotdeauna i s-a recunoscut forţa de contagiune, putînd devasta chiar şi teritorii în care nu este neapărat endemic. În ultimii ani, sminteala românească a dobîndit o nouă dimensiune. Sub ochii holbaţi de nervi ai poporului, politicienii merg la televizor, fiecare pe unde poate, şi smintesc lumea cu neputinţele lor musculoase. La noi, politica însăşi a devenit sminteală. Şi ultima formă a ei este remarcabilă: discursul tuturor politicienilor îi atacă pe politicieni. De la mare la mic, politicienii au căpătat obiceiul de a vorbi rău despre „politicieni“. Politicieni contra politicienilor, indivizii contra speciei căreia îi aparţin, pare a fi noua mantră de smintit poporul. De parcă nu ar fi suficient de smintit deja.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.
